Primul Sinod Ecumenic şi primul Crez ecumenic din istoria Bisericii

La 19 iunie 325, Părinții de la Primul Sinod Ecumenic au adoptat în mod solemn Crezul niceean. Deși actele sinodului nu s-au păstrat până astăzi, cunoaștem acest detaliu din actele Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. În cea de-a doua sesiune plenară a sinodului, la solicitarea comisarilor imperiali și a episcopilor prezenți, episcopul Nicomidiei, care era în acel moment și mitropolit al Bitiniei, regiunea în care se afla orașul Niceea, a citit cu voce tare Crezul niceean. Textul prezentat atunci includea, în preambul, următoarea mențiune a datei și locului adoptării sale: „Expunerea Sinodului de la Niceea: În timpul consulatului iluștrilor Paulin și Iulian, în anul 636 după Alexandru, pe 19 ale lunii Daisius și în a 13-a zi înainte de calendele lui iulie, la Niceea, metropola Bitiniei”. Urmează expunerea de credinţă niceeană împreună cu anatematismele finale. Despre toate acestea am discutat cu părintele prof. univ. dr. Sorin Șelaru, consilier patriarhal și directorul Reprezentanței Patriarhiei Române pe lângă instituțiile europene.

Părinte profesor, de ce a fost necesară convocarea Primului Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325? Ce probleme și dispute apăruseră în sânul Bisericii din punct de vedere doctrinar?

Sinodul de la Niceea din anul 325, consi­derat Primul Sinod Ecumenic al Bisericii, a fost un eveniment de răscruce în istoria creștinătății. El s-a reunit dintr-o necesitate majoră, întrucât trebuiau restabilite pacea şi unitatea Bisericii, confruntată în acele timpuri cu diviziuni profunde în materie de credință şi de disciplină. În primul rând, trebuia găsită o soluție comună la criza ariană care tulbura Biserica. Apoi, era necesară fixarea unei date comune de sărbătorire a Paștelui pentru întreaga Biserică, având în vedere că, în acea perioadă, erau creștini în Orient care sărbătoreau Paștele odată cu evreii. Totodată, era necesar să se găsească o soluție pentru schisma meletiană din Egipt și să se stabilească norme disciplinare (canoane) unitare pentru întreaga Biserică.

Principala controversă de natură doctrinară care a condus la întrunirea Sinodului și la adoptarea simbolului de credință niceean a fost erezia ariană, după numele preotului Arie din Alexandria Egiptului. În jurul anului 318, acest Arie, predicator iscusit și personalitate influentă, aflat aproape de vârsta la care astăzi se iese la pensie, a început să conteste public dumnezeirea autentică a Fiului lui Dumnezeu. După el, Dumnezeu este Unul singur, adică Tatăl singur. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este Sfânta Treime. Fiul nu este Dumnezeu adevărat egal cu Tatăl, nu este veșnic, ci are un început. Tatăl Îl creează pe Fiul din nimic şi Îl folosește pentru mântuirea lumii.

Cum influențase erezia ariană Biserica și Imperiul Roman înainte de acest Sinod Ecumenic și care a fost rolul Sfântului Împărat Constantin cel Mare în organizarea sinodului?

Învățătura greșită a lui Arie a fost condam­nată în anul 320 de un sinod local convocat de episcopul său, Alexandru al Alexandriei, iar Arie a fost excomunicat. Susținut de simpa­tizanți egipteni și de prieteni influenți din Orient, Arie și-a găsit refugiu mai întâi în Palestina, sub protecția Episcopului Eusebiu al Cezareei, apoi la Nicomidia, unde un alt Eusebiu, episcop apropiat curții imperiale, l-a sprijinit în încercarea de a atrage de partea sa tot mai mulți ierarhi. Exilul său s-a transformat într-o campanie activă de răspândire şi consolidare a influenței sale teologice. Se pare că, din cauza gravelor tulburări provocate de partida ariană, un alt sinod care a avut loc la Antiohia (324 sau 325) i-a condamnat pe Arie şi pe susțină­torii lui, printre care şi pe Eusebiu al Cezareei Palestinei. Astfel, ches­tiunea ariană căpăta o importanță publică în imperiu. Aceasta coincidea cu momentul în care Constantin se afirma ca singurul împărat roman și intra triumfător în Nicomidia, noua sa reședință imperială după înfrângerea lui Liciniu.

Constantin cel Mare, primul împărat roman convertit la creștinism, considera pacea şi uni­tatea bisericească esențiale pentru pacea şi unitatea imperiului. Biserica tocmai ieșea dintr-o perioadă foarte grea, cea a persecuțiilor violente, care i-au marcat existența în primele trei secole. Ultima dintre ele, numită şi „Marea Persecuție”, a fost declanșată de împăratul Diocleţian, către anii 300, şi a durat, cel puțin în Orient, până pe la 311-312. Apoi, către anii 320, împăratul Liciniu, deși cosemnatar al Edictului de toleranță de la Milan din 313, şi-a schimbat politica şi a început să-i persecute pe creștinii din armata romană.

Deși creștinismul pătrunsese în toate straturile sociale, totuși politica diferiților împărați de scoatere în ilegalitate şi de persecutare a Bisericii nu i-a permis o dezvoltare firească. La începutul secolului al IV-lea, creștinismul se afla încă într-o poziție marginală, reprezentând o minoritate în cadrul Imperiului Roman. Din cei aproximativ 70-80 de milioane de locuitori ai imperiului, se pare că mai puțin de 10% erau creștini.

Însă convertirea primului împărat roman la creștinism aduce cu ea nu doar tolerarea sau admiterea creștinismului printre celelalte religii ale imperiului, ci mai ales promovarea lui ca singura credință adevărată. Constantin a ajutat Biserica, a întărit-o, a încurajat-o să se răspândească liber și la o dimensiune nemaiîntâlnită până atunci în întregul imperiu, dând el însuși exemplu prin bisericile pe care le-a construit, dar şi prin modul cum s-a raportat la credința Bisericii. Problemele Bisericii devin problemele sale, iar modul în care le-a gestionat demonstrează o remarcabilă înțelepciune. Inițial, a încercat să aplaneze diviziunile dintre creștini prin scrisori sau medieri ale episcopilor mai importanți. Când aceste eforturi nu au dat roade, a recurs la cea mai înaltă autoritate bisericească: sinodul episcopilor din întregul imperiu. Era o noutate absolută pentru vremurile respective, deoarece, până la Constantin, nici un împărat roman nu convocase vreodată un sinod al Bisericii pentru a reglementa chestiuni interne ale credinței creștine. Nu întâmplător, Sfântul Atanasie cel Mare avea să afirme mai târziu că Sinodul de la Niceea s-a reunit „prin mila lui Dumnezeu și prin voința împăratului”.

Constantin a fost cel care a convocat și a susținut acest eveniment istoric, oferind Bi­sericii cadrul necesar pentru clarificarea și afirmarea credinței sale. Împăratul a chemat în sinod episcopi din întregul imperiu, alegând ca locație mai întâi Ancira, apoi Niceea (astăzi oraşul Iznik din Turcia), situată la aproximativ 40 de kilometri sud de reședința sa imperială, Nicomidia. Cazarea și masa participanților, pe întreaga durată a celor două sau trei luni de desfășurare a evenimentului, au fost oferite de către împărat - un aspect deloc neglijabil, având în vedere că fiecare episcop avea dreptul de a fi însoțit de doi preoți și trei diaconi, ceea ce ridica numărul total al participanților la aproximativ 2.000 de persoane. Poșta imperială a asigurat transportul episcopilor, iar garda imperială buna organizare a ședințelor sino­dului. Constantin a participat personal la cere­monia de deschidere a sinodului, tronând în mijlocul adunării și susținând discursul inaugural în limba latină. A asistat apoi (fără să conducă) la lucrările sinodului organizate de episcopi. La final, împăratul a aprobat şi confirmat hotărârile sinodului, pronunțând sen­tințele de exilare pentru cei condamnați și asigurând comunicarea oficială a hotărârilor către toate Bisericile din imperiu. Astfel, este evident că rolul Împăratului Constantin cel Mare a fost esențial în convocarea, organizarea și implementarea hotărârilor Primului Sinod Ecumenic din istorie.

În ce mod hotărârile dogmatice ale sinodului reflectă revelația biblică despre Hristos? Care sunt temeiurile scripturistice ale condamnării arianismului pe care Sfinții Părinți le invocă?

Sinodul de la Niceea a rămas în conștiința creștină în principal prin Expunerea sa de credinţă sau Crezul său, care mărturisește credința într-un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, şi în mântuirea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Textul adoptat atunci reprezintă răspunsul Bisericii la întrebarea fundamentală: „Cine este Iisus Hristos?” Tocmai de aceea, desi are o structură trinitară, articolul despre Iisus Hristos este cel mai dezvoltat, reflectând clarificările esențiale ale credinței ortodoxe în fața provocării arianismului.

Crezul exprimă într-un mod concentrat Revelația biblică despre Hristos, motiv pentru care Părinții Bisericii îl numeau Verbumbreviatum, un adevărat rezumat al Scripturilor. Într-o epocă în care mulți credincioși nu aveau acces direct la Biblie, Crezul avea și un rol catehetic, ajutându-i şi pe acei credincioși care nu puteau citi Scripturile pentru a avea o bază solidă a credinței. Astăzi, l-am putea asemăna cu o carte de identitate a creștinului, unde sunt marcate cele mai importante date ale credinţei sale.

Tradiţia sinodală a Bisericii subliniază legătura dintre Sfintele Scripturi și Crezul niceean, atât în ceea ce privește confirmarea de către cel din urmă a credinței evanghelice, cât și a inspirației divine care le-a luminat pe amândouă. Părinții de la Niceea „s-au reunit împreună cu Duhul Sfânt”, afirma Sinodul al III-lea Ecumenic. Prin urmare, credința niceeană rămâne perfect înrădăcinată în logica şi conţinutul unicei revelaţii divine. Este, de asemenea, interesant de menționat că, în seco­lul al XVI-lea, reformatorii (protestanţii) au acceptat Crezul niceo-constantinopolitan nu pentru autoritatea lui sinodală, deoarece ei respingeau episcopatul, ci pentru conformitatea sa cu învățătura biblică.

În ceea ce privește temeiurile scripturistice ale respingerii arianismului, articolul al doilea din Crez este deosebit de elocvent. Toate formulările sale sunt de inspirație biblică, cu excepția a două expresii care au fost folosite de Părinții niceeni pentru a preciza credința evanghelică a unității și egalității ontologice a Fiului cu Tatăl și pentru a se opune direct doctrinei ariene. Crezul niceean explică origi­nea sau nașterea veșnică a Fiului ca fiind „din ousia/ființa Tatălui” și mărturiseşte „deofiin­țimea” sau „consubstanțialitatea” Sa cu Tatăl. Afirmarea legăturii dintre Fiul şi Tatăl ca „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” necesita această clarificare, pentru a preciza credința ortodoxă că Fiul este de ființă sau esență identică cu Tatăl. Fiul nu este o creatură, ci „din” Dumnezeu și „una” cu El (cf. Ioan 10, 30), adică de aceeași ființă cu Tatăl.

Ce ne arată conflictul arian despre modul în care Biserica, prin autoritatea sinodală, păstrează adevărul de credință?

Erezia ariană ridica problema identității Mântuitorului lumii, atentând la însuși fundamentul credinței și mărturisirii creștine. Răspunsul Părinților de la Niceea, care erau păstori de suflete și de comunități creștine, a proclamat adevărul revelat, acela că Dumnezeul creștin nu este un Dumnezeu solitar, ci iubire, şi de aceea Treime. Din iubire, Dumnezeu decide să devină om, în Fiul Său, „pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Datorită acestei iubiri împărtășite în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, ni se dă­ruiește nouă accesul la viața veșnică îm­părtășită de Dumnezeu. Sângele martirilor și mărturisitorilor credinței în Hristos ar fi fost jertfit în zadar dacă cel care se înomenește, moare, învie, se înalță la ceruri şi va veni să-i judece pe toți nu este Dumnezeu adevărat, ci doar o creatură, care nu poate dărui viața veșnică. Dacă Cel întrupat nu este Dumnezeu adevărat, omul nu poate fi cu adevărat îndumnezeit: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a înomenit pentru ca noi să fim îndumnezeiți” este celebrul enunț formulat de Sf. Atanasie cel Mare în lupta sa împotriva arienilor.

Primul Sinod de la Niceea a respins aria­nismul ca erezie și a mărturisit clar şi concis dumnezeirea adevărată a Fiului. Expunerea sa de credință, precum şi toate hotărârile sinoadelor ecumenice ulterioare sunt fundamente de nezdruncinat ale credinţei creștine, datorită autorității lor universale şi a faptului că au structurat în mod esențial identitatea Bisericii Ortodoxe. Ele ne arată în același timp modul sinodal în care Biserica a precizat şi mărturisit credința evanghelică în fața provocărilor timpurilor.

Biserica lui Hristos este un organism viu, călăuzit permanent de Duhul Sfânt, care își manifestă natura sa comunională în sinoda­litate. De-a lungul istoriei, păstrarea şi precizarea credinței ortodoxe a fost asigurată cu ajutorul sistemului sinodal, care reprezintă cea mai înaltă autoritate eclesială în materie de credință. În această perspectivă, Sinodul de la Niceea (325) rămâne un moment de răscruce în istoria sinodală a Bisericii, deoarece a fost „primul” sinod cu adevărat „ecumenic”. Pentru prima dată în istorie, sinodul a reunit episcopi din întreaga lume creștină, iar Expunerea sa de credință a dobândit un caracter universal. El a marcat în mod decisiv atât precizarea credinței creștin-ortodoxe, cât şi afirmarea autorității universale a conducerii sino­dale în Biserică.

În ce mod au influențat deciziile Sinodului I Ecumenic evoluția teologiei creștine și organizarea ulterioară a Bisericii?

Deși tradiția sinodală a Bisericii urcă cel puțin până la Sinodul apostolic de la Ierusalim, Primul Sinod de la Niceea rămâne în conștiința Bisericii ca „Sfântul şi Marele Sinod” al Bi­sericii sobornicești prin excelență, model ideal al sinoadelor ecumenice. Sinodul şi hotărârile sale dogmatice şi disciplinare au hrănit și călăuzit viața creștină timp de 17 secole.

După o receptare dificilă în primele decenii care au urmat evenimentului de la Niceea, sinodul din 325 a câștigat o autoritate deosebită între celelalte sinoade ale Bisericii întregi. Crezul său era considerat cel dintâi criteriu al adevăratei Ortodoxii, fiind chiar ridicat de Sinodul al III-lea Ecumenic la rangul de „unică” normă necesară şi suficientă. Tocmai acest Crez niceean care, așa cum spune despre el Calcedonul, „strălucește pe primul loc”, reprezintă actul solemn, oficial de naștere a limbajului dogmatic al Bisericii. Era pentru prima dată când într-un text normativ al Bise­ricii erau folosite cuvinte noi, care nu se regăsesc în Scripturi, pentru a explica și preciza credinţa creştină. Nu a fost vorba despre o trădare, deşi așa a fost interpretată de mulți contemporani, ci de o remarcabilă înțelepciune sinodală a Bisericii, dublată de un necesar discernământ practic în a folosi termeni sau expresii noi pentru a păstra, explica şi transmite mai departe cu fidelitate sensul original al mesajului creştin, atunci când acesta din urmă era în pericol de a fi răstălmăcit sau când recurgerea doar la textul Scripturii nu mai era suficientă. Astfel, precizarea şi explici­tarea conținutului original al Revelației, realizată de Primul Sinod Ecumenic, s-a făcut la cel mai profund nivel, cel ontologic, al dogmelor fundamentale ale credinței creștine.

Din secolul al V-lea, odată cu integrarea sa în rânduiala liturgică a Bisericii în forma sa constantinopolitană, Crezul depășește statutul de simplă formulă dogmatică, devenind un ele­ment constitutiv al vieții spirituale și eclesiale a creștinului.