Relația dintre școală, familie și credință în educarea copiilor

Provocările societății contemporane, prin suprasaturarea mediatică și erodarea încrederii în autoritatea școlii, aduc în discuție reevaluarea relației dintre școală și familie ca act responsabil, coerent și profund uman. Rucsandra Bălășoiu, profesor de limba și literatura română și părinte, ne-a vorbit cu sinceritate și luciditate de această relație simbiotică. Soluțiile inspirate din pedagogia ortodoxă pot fi aplicate cu discernământ în formarea unei perso­nalități morale și duhov­nicești. Exemplul discret, dar constant, al părinților ajută la conturarea unei vieți interioare autentice, în care mama are un rol fundamental în arhitectura afectivă a copilului.

Având în vedere cele două dimensiuni ale activității dumneavoastră - părinte și profesor -, ce rol are familia în edu­cația copiilor? Întreb aceasta pentru că mulți părinți, după ce îi înscriu pe micuții lor la grădiniță sau la școală, așteap­tă ca aceste instituții de în­vă­ță­mânt să le educe în mod complet și armonios copiii. Este suficient?

Ar fi bine să fie așa, adică familia să aștepte de la școală să îi educe pe copii, într-o continuare firească și pozitivă a educației de acasă. Numai că uneori mesajul părinților e mai curând amestecat și derutant: da, vrem educație, dar nu doar că nu putem sprijini (din lipsă de timp, adesea), ci uneori chiar deconstruim ceea ce încearcă să așeze școala. Exemplele sunt multe, însă în zilele noastre parcă se simt trei direcții prin care se fisurează acest parteneriat școală-familie. Mai întâi, e vorba de folosirea excesivă, fără un program, a ecranelor. Școala vine cu un discurs dominant de apel la responsabilitate și efort: un efort dat treptat, cu lingurița, respectând treptele de dezvoltare fizică și cognitivă a copilului. Ca să ajungi din punctul A în punctul B, ca să ai rezultate, atunci trebuie să depui efort, după putere. Ei bine, sunt multe familii care vin în contradicție cu acest mesaj al școlii. Din protejare exagerată, din slăbiciune, din lipsă de timp pentru a controla o rutină de lucru și de relaxare... Iar atunci copilul simte această dihotomie, această fisură. Este ca într-o familie în care nu există consens și linie comună în educație, părinții își anulează reciproc mesajul, iar copilul crește cumva de capul său. La fel se întâmplă când nu există consens între școală și familie, iar mesajele dominante ajung să fie contradictorii. Al doilea punct în care intervin problemele este lipsa de încredere a familiei în școală, de care suntem și noi vinovați, trebuie să recu­noaștem. O lipsă de încredere a adultului se poate transmite și copilului. Iar aceasta se traduce în timp chiar în lipsă de respect. Al treilea punct se referă la comportament. Deci nu la învățare, ci efectiv la disciplină. Și aș zice că a crescut numărul familiilor în care politica de „supraviețuire” în școală este în mod explicit aceea de lege a junglei, ca micuțul să își facă dreptate singur, să riposteze verbal și chiar fizic. Se încurajează uneori un comportament agresiv, ca formă de a răzbate prin școală și a se impune în fața celorlalți colegi. Din fericire, acesta nu e dominant. Majoritatea familiilor sunt rezonabile, cu un mare bun simț. Dar uneori este suficient să ai într-o clasă doi-trei elevi crescuți acasă după acest tipar, pentru ca atmosfera generală să fie viciată.

Credința ajută elevii să fie mai echilibrați

Pe ce pune accent în educația copiilor familia creștin-ortodoxă?

Pe lângă norma didactică de la stat, am avut mai mulți ani și o colaborare la o școală ortodoxă, un liceu privat, „Nicolae Steinhardt”. Din fericire, și în învățământul de stat întâlnim foarte mulți copii care sunt interesați de studiu, curioși, și care au totodată un comportament foarte frumos. Diferența ar fi că la școala ortodoxă există un cumul de factori și circumstanțe care converg spre aceste frumoase rezultate. Este cumva mai simplu acolo, pentru că ai sprijin din toate părțile, pentru că și familiile sunt mai puțin eterogene, există o unitate de principii, dată de credință.

După părerea mea, o educație moral-religioasă se observă destul de ușor în școală, la copilul respectiv. El este mai vesel, mai senin, mai echilibrat și totodată mai angajat. Deși eu însămi nu am primit o astfel de educație. Părinții mei, niște oameni extraordinari, mi-au transmis un cult al muncii, al respectului și al dragostei pentru ceilalți, dar nu neapărat o educație religioasă. La această cale am ajuns singură, prin mai multe experiențe și semințe semănate treptat acolo de mulți semănători, inclusiv de profesori ai mei.

Ce metode catehetice și pedagogice pot fi eficient aplicate de părinți pentru cultivarea unei vieți duhovnicești autentice la copii, fără a recurge la dogmatism excesiv sau rigiditate moralizatoare?

Aș răspunde la această întrebare tot din perspectiva unui profesor, nu a unui părinte (fetița mea este încă prea mică). Din ce am văzut, este important ca bunele obiceiuri să se instaleze devreme. Și apoi desi­gur că aceste obiceiuri nu le fixăm prin consultare cu copilul, deoarece el este prea mic. Cu alte cuvinte, mergem în fiecare duminică la slujbă în mod firesc, luând copilul cu noi, împărtășindu-l și ajutându-l să înțeleagă treptat această viață liturgică. Dacă asta se face de timpuriu și firesc, nu cred că se instalează acea impresie de rigiditate sau autoritarism. Am aflat la un moment dat despre o familie numeroasă, părinții impuseseră un program comun de rugăciune, în special seara. Dar acești părinți făceau împreună cu copiii și rugăciunea de dimineață. Ei bine, ea ajunsese să li se pară prea lungă la doi dintre ei. Iar aceștia, doi băieți foarte năstrușnici (dar isteți și sensibili) își puneau ceasul să sune mai devreme, se trezeau rapid și plecau singuri la școală, ca să sară peste acest moment. Când am aflat asta, cunoscând puțin familia, mi-am dat seama că nu era o regulă impusă cu rigiditate, ca să zic așa, ci mai mult o tradiție de familie. Dar acești mici rebeli se sustrăgeau de la ea. Cred că familia nu a intervenit în forță și i-a lăsat să facă până la urmă ce vor ei. Dar m-a mirat alt­ceva: peste drum de școala ortodoxă este Catedrala „Sfântul Spiridon”. Dimineața, mulți elevi se duc singuri și se închină acolo. Unii trec prin fața catedralei, dar nu intră întotdeauna, doar își fac semnul crucii. Alții își iau câteva minute ca să intre, poate trec și pe la sfintele moaște. De mai multe ori i-am văzut pe cei doi băieți menționați intrând în catedrală. Copii de clasa a cincea merg singuri acolo, din proprie inițiativă! Nu mai sunt lângă ei nici mama, nici tata, care să le spună asta. Deci ceea ce începe ca exemplu dat de părinții înșiși, apoi continuă cu niște reguli ale casei, susținute de rugăciunea în taină a părinților, iată că rodește.

Răbdare, nădejde și dragoste

De această dată vă rog să răspundeţi în calitate de părinte: de ce rolul mamei este fundamental în formarea personalității armonioase a copiilor?

Da, este fundamental, deși să știți că am văzut și cazuri în care tatăl era mult mai puțin prezent în familie, dar reușea să aibă o influență mai mare asupra celor mici. Din păcate, uneori această influență poate fi și destabilizantă. Drumul binelui e un pic mai anevoios. Așadar, dacă mesajele părinților sunt în opoziție, poate fi mai ușor pentru părintele care vine cu un mesaj mai atrăgător, chiar dacă el petrece mai puțin timp cu copilul. Văd asta în meseria mea, la unele familii divorțate, când sunt cazuri de părinți care ajung să concureze pentru afecțiunea copilului. Atunci părintele care impune un program, o disciplină, ajunge să piardă rapid teren dacă celălalt părinte vine, chiar și din când în când, doar cu oferte de divertisment: stăm pe ecran cât vrem, ne culcăm la orice oră, mergem în mall la fast-food sau în excursii. Toate bune și frumoase acestea, poate nu sunt rele în sine, dar devin treptat nocive, fără contraponderea care se referă la un pic de responsabilitate, la lecții sau la un program rezonabil de somn, de exemplu. Deci voiam să vă spun că rolul mamei, da, este fundamental, cu condiția ca tatăl să nu vină programatic, regulat, în opoziție cu mesajul ei. Eu am noroc în familie că sunt pe aceeași lungime de undă cu soțul meu, așa că îmi este foarte ușor. Dar altfel poate să fie o mare, mare provocare. Una care se rezolvă doar prin rugăciune și prin sfatul duhovnicului. Este nevoie de echilibru care se poate obține cu răbdare, nădejde și dragoste.