A fi şi a iubi

Ion Pillat (31 martie 1891 - 17 aprilie 1945), de la a cărui moarte, în 2025, s-au împlinit optzeci de ani, a fost supus în ultima perioadă mai multor tipuri de reevaluări. Concluzia unanimă a criticilor, istoricilor literari şi a publicului, după revizitarea operei sale, a fost mutarea sa spre raftul valoric de prim rang al literaturii române interbelice. Un adevărat reprezentant al „poeziei pure”, cum îl definea Nicolae Manolescu, Ion Pillat echilibrează în opera sa atât filonul tradițional al orientării revistei „Gândirea”, Nichifor Crainic și Radu Gyr având în el un precursor, cât și poezia modernă simbolistă. Iar opera de traducător din T.S. Eliot, V. Hugo, Sandburg, Laforgue, Jacob, Francis Jammes, antologator de poezie tematică și editor al operelor lui Bacovia vine să adauge semnificativ la anvergura de cărturar. Orizontul său de per­cepție lirică depășea nivelul generației sale. Nu doar competența lui à la page în materie de poezie a dus la resuscitarea interesului pentru volumele sale, ci mai ales capacitatea sa de a întrevede evoluția formelor poetice şi relaţia lor cu tradiţia.

Volumul din anul 1926, „Biserica de altădată”, apărut la editura Cartea Românească, reprezintă o „întoarcere acasă“ în zona tiparelor perene ale fiinţei. Tradiționalismul în spirit ortodox, grevat pe un modernism sotto voce, existent în piesele lirice ale acestui volum, face dovada unei expresivităţi aparte. Se relevă o lume românească viețuind sub legile nescrise ale tradiției și canoanelor credinței creștine. Poeziile rezumă umanitatea în lumina eternului „profesionist al speranţei“ care este creştinul: Biserica, în noaptea albă cu zarzării-mprejur în floare/ Şi cu poleiul lunii pline pe aripe de heruvim,/ Uitată-n fundul mahalalii - în liniştea-ţi mântuitoare/ Primeşte, din grădini de vară şi patimi, singur să revin//…// Dar dacă sufletul din mine, bolnav suflet, n-o să piară/ Cu tencuiala ta curată un rai de proaspete văpseli -/ Cu barbă ninsă, bunul preot se roagă pentru el în tindă/ Şi vede îngerii în preajmă-i cu pene lungi de rândunel (Biserica veche).

Proiectul liric propus constă în derularea întâmplărilor neotestamentare pe teritoriul rural- autohton, rezultând astfel ciclurile de poezii: Drumul Magilor, Povestea Maicii Domnului, Chipuri pentru o evanghelie, Morţii. Autorul vede în folclor şi în vechile obiceiuri un filon complementar faptului religios. G. Călinescu apropia acest procedeu de picturile goticului italian. Pillat reuşeşte o nouă formă de intertextualitate prin amestecul de trecut fin sugerat cu prezentul: Pe curtea mănăstirii îmi deschid,/ Ca peste visul sufletului, geamul./ Tăcerea e de piatră: un molid/ Şi-a-ncremenit în luna plină ramul./ Biserica de bârne s-a-nchinat/ La steaua cea dintâi, ca la icoană./ Un înger ca un nor îndepărtat,/ Proptit de munţi se roagă alb în strană (Toaca). Versurile scrise „deopotrivă pentru ochiul şi urechea cititorului”, cum preciza Tudor Vianu, au doza de autencitate necesară atractivităţii demersului liric. Amplitudinea afectelor transcende umanul şi eul auctorial amprentează întreaga gamă de lectori indiferent de nivelul de instrucție religioasă. Se amplifică componenta sacră a existenţei fiecăruia: Şi-n mine şi-n poiană şi pe drum/ Deodată s-a întins atâta pace./Că Dumnezeu plutea ca un parfum/ De fân cosit, când claia se desface…/ Şi aş fi crezut că totu-i zugrăvit/ Şi că privesc, copil, o stampă veche,/ De nu-mi venea - când şters, când desluşit,/ Un zvon adânc de clopot în ureche (Mănăstire).

Exprimarea mai multor personaje à tour de rôle și folclorizarea în sensul eliadesc al „creştinismului cosmic”, prin recuperarea unui illus tempus când El trăia întrupat printre oameni, conferă versurilor o specificitate luminoasă. Maica Domnului, fiind principalul intercesor între divinitatea trinitară și om, este redată de Pillat aşa cum apare în cultura noastră populară, aproape de oamenii simpli, perfect sincronă cu mariologia isihastă a lui Grigorie Palama, cea umanistă a lui Nicolae Cabasila şi cea holistică a lui Teofan al Niceei: Ochii lui albaştri cum e inu-n floare/ Maica îi sărută, mângâie bălai/ Părul ca mătasea de porumb, şi-o doare/ Sufletul deodată năpădit de scai.../ Lacrimi şterg în gene braţele cămeşii:/A venit ţiganca de i-a dat cu ghiocu-/ Şi pe drum de munte au plecat lăeşii.../Dar Iisus zâmbeşte blând, urmându-şi jocul (Maica şi pruncul).

 E. Lovinescu face o analogie cu pastelurile şi alte versuri ale lui Vasile Alecsandri, subliniind valoarea adăugată de progresia limbajului şi de perceperea divinului. Un veşnic departe şi un inexplicabil aproape reuşesc să confere putere emoției de a recupera ad integrum o realitate pneumatologică: Pe drumul de tarlale cu spini, dudău și bozii,/ Doi vulturi mari dând roate, departe, pe-un gorgan,/ Și-n fund de zare munții de piatră ai Dobrogii/ Ca un chenar albastru tivit pe bărăgan./ Dar el, semănătorul, din tot cuprinsul, vede/ Doar grâul greu în mână și brazda sub picior./ De veacuri brazda neagră în brațul lui se-ncrede -/ Și parcă din cățuie tămâie pe ogor (Semănătorul).

Timbrul elegiac, seninătatea clasică, autohtonizarea motivelor ortodoxe şi luciditatea intelectuală a poetului nu se află în coliziune, ci în conlucrare, rezultând o poezie perfect şlefuită, comparată cu sculpturile lui Brâncuşi. Rezonanţa psaltică şi incantatorie a versurilor duce spre atemporalitate: Cu chipul șters în zugrăveală: Matei și Marcu, Ion și Luca,/ Evangheliștii de pe vremuri, tuspatru, predică-n pustiu -/ Amurgul doar și toamna, singuri, dau să pătrundă prin uluca /Grădinii Domnului, pe care azi credincioșii n-o mai știu...// Biserică de altădată, din nou primește să-ți calc pragul/ Ca-n noaptea primăverii mele cu zarzării-nfloriți pe cer./ În somnul veșnic bunu-ți preot de mult și-a lepădat toiagul/ Și întru Domnului, odihnește bătrânul său paracliser (Biserica de altădată).

Ideile vehiculate în acest volum reuşesc să susţină virtuțile creştine: credinţa, speranţa şi dragostea. Ion Pillat, şi în acest volum, demon­strează că verbul fundamental a fi nu poate exista decât făcând pereche cu verbul a iubi pentru ceea ce marele teolog, astăzi canonizat, Dumitru Stăniloae numea „restaurarea omului”. Iar Biserica de altădată este Biserica dintotdea­una, centru iradiant de har, unde restaurarea va fi mereu posibilă.