Dincolo de poezia luminoasă, umbra lui Dumnezeu

Peștele de sticlă (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2024), noul volum al lui Ion Cristofor, își creează universul prin suprapunerea imaginilor - din exterior (zid, orașul canibal) și din interior (stările eului, neliniștile lui), acelea care modifică tabloul realității, în funcție de propriile proiecții ce devin reprezentări ale eului.

În primul desen („Vine seara/ și poeziile/ se retrag/ ca o mare de sânge/ în dicționare”), subiectivitatea vederii se relevă în chiar comparația din titlu - ca o maree. Realitatea este fluctuantă, are fluxurile și refluxurile ei. Urmând-o în inefabil, poezia le are, de aseme­nea, pe ale ei, retrăgându-se, „ca o maree de sânge/ în dicționare”.

Din spațiul imaginarului, poezia prinde în liniile sale imagini ale realului, conotate subiectiv. Peștele de sticlă, simbol și kitsch deopotrivă, leagă semnificatul de semnificant pentru a numi o realitate artificială, falsă. Lucrurile, reflex macedonskian, vorbesc, însă, o limbă a lor, au viața lor care o include pe a omului, devin purtătoare ale unui sens care, la prima vedere, poate scăpa. Alegoria poetului („În sufra­geria mătușii/ pe o dantelă făcută de mâna ei/ un pește de sticlă roșie/ ascultă mereu/ aceleași știri de la televizor/ cu politicienii ce ne promit/ marea cu sarea”) denotează realitatea împovărătoare, e o fotogramă a prezentului, în care neînțe­lesurile copleșesc, iar lumea se reconfigurează, în speranța recuperării înțelesurilor: „Luată de val/ mătușa mea crede și ea că într-o zi/ peștele va începe să înoate”. Atinsă de rău, însă, lumea pare condamnată la stagnare, mimând comunicarea.

În această realitate fluidă, eul poetic face efortul de a-și croi un drum al său. Traiectoria lui, înscrisă în cea a lumii, nu o poate anula, dar o poate corecta. Poetul opune lumii în destrămare forța demiurgică a iubirii și, orbit de dragoste, luminat și iluminat, pune semnele sale în tabloul marelui semn/ text al lumii: „Marea ce vine/ în urma tălpilor tale, iubito,/ ți le sărută/ sau își învață/ copiii,/ micile valuri,/ să umble/ cum umblu și eu în urma ta/ orbit de dragoste”.

Recuzita răsfrânge imagini și simboluri care conotează relația omului cu timpul, în dubla lui dimensiune - statică, eleată (imaginea panoramică a mării) și heracliteană, dinamică („micile valuri”). În marea infinită a lumii, una supusă finitudinii, trecerii, el și ea, „îngeri rătăciți”, cuplul etern, sunt „micile valuri” care, decupându-și propria durată în temporalitate, nu pot înainta confient decât sub lumina iubirii.

Complexitatea relației Eu-Tu Îl include pe Dumnezeu, la care eul ajunge prin rugăciune. Starea de religiozitate sugerată în aceste poeme coincide cu șansa pe care poetul și-o acordă pentru a reîntineri spiritual continuu, pentru întâlnirea extatică și uimită cu Dumnezeu. Umbra Lui cade luminoasă peste om și lume: „Luminoasă cade umbra Bunului Dumnezeu”.

Ferestrele poetului sunt deschise spre lume, spre celălalt. Ion Cristofor nu se închide în cercul strâmt al dezamăgirilor sale. Viziunile sale nu exclud antinomiile, prezența acelor coincidentia oppositorum, viață și moarte, bine și rău, frumos și urât, sacru și profan. Deasupra întunericului luminează promițător luna albastră („Cânți la fereastra deschisă/ privind la luna albastră/ ce răsare enormă/ deasupra cimitirului”).

Deși lumea pare un enorm palimpsest, pe care vremurile și oamenii își scriu propria variantă a istoriei și/ sau mitologiei, prezența lui Dumnezeu este dătătoare de speranță. E un Dumnezeu iubitor, care-Și ocrotește creaturile și crea­ția: „Putem muri de o mie de ori într-o clipă/ dacă Bunul Dumnezeu/ în marea Lui dragoste pentru copiii Săi/ nu ne-ar ocroti”.

Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?, se autointeroga reflexiv Mihai Eminescu. Adevărul lui Ion Cristofor este relativ, „are o mie de guri”, „o mie de chei/ o mie de uși/ o mie de case”; lumea, „uzina de umbre”, este un Turn Babel, „limbile pământului se amestecă” și, odată cu aceasta, adevărurile.

Mai există speranță într-o astfel de lume? Poemele lui Ion Cristofor dau expresie unei saturări existen­țiale, însă pesimismul copleșitor nu sufocă nici speranța, nici cre­dința. Peste luciul acestor poeme „cineva umblă pe ape”. Simultaneitatea unor întâmplări certifică prezența lui Dumnezeu în lume. Și, atât cât Dumnezeu nu ne pără­sește, toate speranțele reînviază.

Pendulând și el, arghezian, între receptarea lumii ca paradis în destrămare, lăsând impresia unei do­minații a profanului, și proiecția în idealul sacrului, poetul nu este scindat între credință și tăgadă, el doar deplânge desacralizarea lumii. Dumnezeul lui există, nu se camuflează, e prezent peste tot, anunțat, prin fâlfâit de lilieci, de sunete și ultrasunete. Tonul polemic al poetului („Sclav pe o plantație de umbre/ în tinerețile tale/ ai slăvit lanțurile de aur ale suferinței...”) îi atinge pe negatori, pe amnezicii ideii, ca și pe defetiști.

Configurând o dublă realitate - cea aievea, a falsului, a nefirescului, și cealaltă - a gândului înaripat de clipa inspirației, poemele lui Ion Cristofor din volumul Peștele de sticlă desfășoară imaginarul unei aventuri a conștiinței care înregistrează sinusoidele, lăsând, însă, deschisă ușa speranței.