Felul de a fi român - pledoarie pentru adevăr

Problema identității naționale rămâne, între toate variabilele istoriei, cu atât mai mult astăzi, când glasul veacului impune uniformizarea globalizantă, o constantă, coloana vertebrală a istoriei contemporane.

Asupra acestei teme de actualitate și de mare importanță pentru portretul spiritual al românilor și al României, deopotrivă, meditează acad. Ioan-Aurel Pop în lucrarea Identitatea românească. Felul de a fi român de-a lungul timpului (Colecția Academica. Seria Istorie, Editura Ideea Europeană, București, 2024), ce reunește studii istorice grupate în patru secvențe tematice, subordonate supratemei enunțate în titlu: Felul de a fi român, Istorie și ficțiune istorică, Oameni care au făcut istorie și Locuri, oameni și comunități. Față de aceste dominante cuprinse în ideatica adevărului istoric, atitudinea istoricului rămâne, întotdeauna, obiectivă, participarea afectiv-subiectivă menținându-se în limita admisă a relativității oricărui fapt de viață și de existență.

Specificul național, identitatea românească, temă de interes constant, începând cu Mihail Kogălniceanu, continuând cu Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Eugen Lovinescu și Nichifor Crainic, privește, în viziunea istoricului Ioan-Aurel Pop, felul de a fi român de-a lungul timpului, așadar, modul de asumare a identității etnice.

Modalitatea de abordare, definitorie pentru un discurs istoric, îmbină demonstrația, bazată exclusiv pe surse istorice, și polemica, necesara delimitare de interpretările excesiv negativiste, denigratoare. Metoda cu care operează istoricul ține de metodologia studiului istoric și implică, neapărat, deontologia cercetătorului. Între studiu istoric, eseu, ficțiune istorică există nuanțe importante pe care cercetătorul le relevă, optând decisiv pentru metoda de lucru impusă de specificul studiului istoric, bazat exclusiv pe documentul care să conducă la o reconstituire cât mai aproape de adevărul faptului istoric, în plenitudinea trăirii din acel prezent al prezentului pe care istoricul îl aduce în coerența și logica unui prezent al trecutului.

„Românii și România nu sunt ficțiuni”

Intențiile istoricului, de o mare probitate științifică și morală, se relevă, punct cu punct, în Cuvântul înainte, în care acad. Ioan-Aurel Pop fixează fundalul istoric pe care se va derula investigația evenimentelor subordonate temei enunțate - identitatea românească, felul de a fi român. Prilejul i-a fost oferit de anul 2018, când România sărbătorea Centenarul Marii Uniri. Sinteza acestei reconstituiri implică evocarea unor momente importante, trepte esen­țiale pentru înțelegerea felului de a fi român de-a lungul isoriei până în contemporaneitate. Istoricul a constatat „performanța” subminării încrederii românilor, în special a tinerilor, „în toate instituțiile statului, de ieri și de azi: președinție, guvern, parlament, monarhie, economie, justiție, armată, biserică, școală, sistem de sănătate etc.”, ceea ce creează nu numai un pesimism, ci un defetism îngrijorător. Conștient de limitele receptării - „această carte nu poate să combată această viziune sumbră și nu-și propune să facă acest lucru”, istoricul se prevalează, totuși, de șansa de a propune o altă proiecție, prin care vrea să-și convingă cititorii că „poporul  și România există pe acest pământ, că românii și România nu sunt ficțiuni, ci realități palpabile, cu bune și cu rele”.

Între realitate și ficțiune, identitatea istorică a românilor este reflectată și refractată în oglinda ideilor, pentru a releva nu doar culorile, dar, mai ales, tonul și nuanțele. Plecând de la ideea că „toate popoarele sunt preocupate de identitatea lor, dar la români această chestiune a îmbrăcat forme speciale”, bazându-se pe surse istorice credibile, Ioan-Aurel Pop ajunge la o definiție cuprinzătoare a identității naționale: „identitatea este felul de a fi și de a se simți împreună al românilor, pe temeiul câtorva caracteristici, cum ar fi limba (vorbirea), originea (stirpea), cultura (creațiile spirituale și insti­tuțiile adiacente), religia (creștinismul), teritoriul, obiceiurile (tradițiile) etc.”. Elementele de identitate națională - limbă, origine, istoria comună, cultură, religie, teritoriu, obiceiuri și tradiții, sunt parte a demonstrației, având ca scop relevarea unității și a continuității, căreia i se suprapun problema responsabilității, probleme de etică, implicând conștiința istoricului, responsabilitatea față lui de adevăr.

Problema identității naționale nu exclude universalismul, dimpotrivă, îl include, în rezo­nanța acelui adagiu maiorescian: Să fim națio­nali cu fața spre universalitate! „Valorile universale se pot asimila prin mijlocirea celor naționale, regionale, locale”, susține rezonant Ioan-Aurel Pop, adăugând ideea de a duce cu noi, odată cu valorile noastre, și „un mesaj de demnitate”, de a ne adecva visurile cu realitatea. 

Iubirea de țară, principiu unificator

Principiul unificator este dat de iubirea pentru țară, unica, pentru noi, românii, România. Gândul istoricului cuprinde, odată cu această iubire, armonia și toleranța, acceptarea alte­rității, a tuturor ramurilor care cresc pe trunchiul acestui copac milenar („Să nu mai facem distincții tendențioase între provinciile istorice, ca și cum am zice că brațele sunt mai puțin importante ca trunchiul sau ochii mai prețioși ca buzele, deoarece țara este ca un organism”).

Distincție între propagandă și studiu

Dominanta polemică se instituie prin delimitarea hotărâtă față de negativismul unor istorici precum Lucian Boia, eseiști ca Horia Roman Patapievici, care au conturat, în culori sumbre, portretul spiritual al patriei și i-au negat valorile și miturile, începând cu Mihai Eminescu. Combaterea argumentelor acestor preopinenți se realizează doar prin studiul serios al istoriei, prin evidența adevărului. Poziția lui Ioan-Aurel Pop se afirmă tranșant în frazele clare, coerente cu logica argumentului, distigând între propagandă și studiu de istorie: „Propagandă istorică pot face politicienii, eseiștii, politologii, artiștii, chiar și istoricii, dar știință istorică - adică reconstituirea trecutului cu metode de specialitate, în scopul descoperirii adevărului - pot face numai profe­sioniștii domeniului, adică istoricii de meserie. (...) Trecutul nu este așa cum îl figurează (uneori caricatural) propagandiștii de toate felurile, ci așa cum încearcă să-l reconstituie istoricii”. Necesitatea de a se face distincție între ficțiune și istorie, între realitatea istorică și propaganda cu nuanțe denigratorii este un imperativ al contemporaneității.

Istoria se scrie prin oamenii care au contribuit la făurirea ei: Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu (Eminescu și Transilvania sau elogiul culturii naționale românești, Eminescul meu), George Coșbuc, poetul care a luat istoria ca sursă de inspirație pentru poezia sa, Alexandru Lapedatu, marele istoric, universitarul clujean, victimă a terorii istoriei.

Cronotopul istoriei se realizează în triada locuri, oameni, comunități. Avându-l ca punct de reper pe Lucian Blaga, cu al său Elogiu satului românesc, Ioan-Aurel Pop realizează, prin translare de la destinul individual la cel colectiv, un elogiu orașului românesc, referindu-se la trei centre citadine: Cluj, Sibiu și Brașov. Elogiul nu este doar un simplu laudatio, ci o incursiune în istorie, cu relevarea statutului ingrat al românilor, „excluși de la viața citadină, discriminare, mai întâi, religioasă, considerați, în opoziție cu catolicii, schismatici, apoi etnică, stăpânii Transilvaniei rezervându-le rolul de slugi, situație care a durat secole, până în secolele XIX-XX, când viața citadină a fost practic prohibită pentru românii din Transilvania”.

Singurul parti-pris al istoricului Ioan-Aurel Pop îl constituie adevărul istoric, relevat de sursele istorice, pe care le documentează cu conștiința responsabilității față de ceea ce afirmă și susține, în rezonanța gândului lui Miron Costin: „Eu am să dau sama de ale mele câte scriu”.

Tabloul istoric realizat cu maximă compe­tență științifică, respect pentru adevăr și responsabilitate morală și civică de către istoricul Ioan-Aurel Pop onorează nu numai pe cel care scrie, dar și pe cel care ia act, prin lectură, de toate acestea, primind ca răsplată sentimentul de mândrie, conștiința apartenenței la un neam, o istorie, o țară - România, patria strămoșilor.