Plutirile inimii

Noua carte de versuri a lui Daniel Marian, Sistemul periodic al sentimentelor (Rafet, Râmnicu Sărat, 2024), pune în scenă tablouri ce s-ar putea revendica din zona vertijurilor înalte, a metaforei cotropitoare, cu mereu surprinzătoare detalii pe calea regală a introspectării. Spectacolul imagi­-n­ației are dimensiuni ieșite din co­mun. Tot ceea ce ține de complexitatea simbolului va fi recunoscut în esența lirismului profesat de Daniel Marian. Printre camuflări recunoaștem amplitudinea inflamărilor sentimentale, deosebită acuitate a ființei. Nu lipsesc nici apropierile eterice, semne dintr-o regiune predispusă la plutire și finețe. Sunt căutări misteriosofice printr-un labirint crepuscular cu mari propensiuni întru fascinație. Aura saturniană caracteristică poetului este foarte vizibilă aici: pașii poetului// pașii poetului au arat câmpul/ se văd semnele câmpului întoarse pe dos/ tristețea ploaia cenușiul de toamnă// pașii poetului au semănat în urmă/ chipul iubitei împletit din iasomie va crește/ ca un adevăr absolut obiș­nuit/ va trage câmpul după el/ ca pe un semnal de alarmă// pașii poetului trudind/ câmpul acesta de la marginea somnului. Sinteza înfrigurărilor cu înfricoșările conduce la amprentări expresioniste, cu valoarea enigmei. Sunt și anumite imersiuni mai mult sau mai puțin imaginare, inima având valoare paradigmatică în această ecuație subtilă. Sesizăm și particu­larități chagalliene, atipice, cu hipertrofiat nimb terminal. Entități angelice patrulează prin lumea poetului. Evadarea spre norii supra­realității tonifică atmosfera. Fugile prin interiorul sufletului au o specială intensitate. Lirica lui Daniel Marian e avidă să descopere tainele începutului, cheia înțele­su­ri­lor aparent entropice. Persistă impresia că ne aflăm mereu în imediata apropiere a revelației. Amalgamările din volum iau valori care incită. Esențializarea următoare denotă mistuitoarea pasiune melancolizată pentru verticală: fără cai// te rog Doamne/ măcar atât un război fără cai/ ochii lor lumânare de vecernie/ au parcurs deja toată întristarea/ din întreg universul.

Tușele poetice marca Daniel Marian au de-a dreptul o consis­tență hipnotică, fiind anunțate paradoxuri greu dislocabile. Suntem atrași de intensitatea extremelor incendiare. Sunteul clopotelor ar putea să mistuie. În alt registru, viața și moartea comportă vibrații indecise, părți translucide ale unui joc intermediar. Constantele glisări se apropie de ființa Legii. Cele viabile sunt ocultate cu intensitate: există mai multe singurătăți// pe care dintre ele să o aleg aceea/ a cuvântului sătul de așteptare/ după încă nenăscutul înțeles// sau mirarea fluturelui când se vede/ cu aripi singur în spectacolul de culori/ gata să-l înghită cerul/ pentru un nou curcubeu. Pasiunea decriptării are în față spectacole barochizante, neliniștile profilate printre ritualuri lirice migratoare. Momentele trăite aparțin tot mai mult inefabilului. Cunoașterea se îndreaptă brusc către ascundere. Mai toate au loc între ochiul din triunghi și rănile iubirii. O profesiune de credință pentru adevărurile imuabile proprii adâncului: să recunoaștem viața e în peșteri/ cu vopsitele ei scufundate plăceri/ n-ar trebui să ieșim de acolo deloc. Nu de puține ori simțim cum adie briza fatalității, în pofida nedisimulatelor trasee spre piscuri ideale. Importantele porțiuni ludice pot fi chiar salvatoare. Undeva în carte, când vorbim despre infinit, totul e posibil… Certitudinea viului permite aproape orice salt. Vulturii și vrăbiile coexistă deasupra variabilelor contingentului. Numelui din oglindă i se întâmplă constant câte ceva ce lasă urme adânci: celălalt eram eu// cel străin cel singur/ cel stupid cel din urmă/ cel cu vântul în față/ cel lovit de streche/ cel adus de barza fără pereche// cel cu mai mult de un corn/ cel cu firimituri în coadă/ cel de după ora închiderii/ cel înfășurat în foiță de țigară/ cel arzând pe îndelete// cel ucis de tandrețe. Ondulările poetice care îl stăpânesc pe Daniel Marian par integrate în ritmul tainelor. Un soare al coridoarelor fluide veghează neîncetatele descoperiri. Între înțelepciune și naufragiu pasul nu este mare. Umbra, fundamentala umbră va accentua situările, regenerarea cerului constituind un vis apoteotic. Cartea lui Daniel Marian vorbește fără încetare despre complexitatea spasmelor trăirii, fluviu care învăluie străpungătoarele transpa­rențe.