POEZIE: Carmelia Leonte

Ochiul Inimii

Lumina se apleacă să intre în biserică,
Se face mică și se face sferică.

Întind o mână spre ochiul ei întors
Ca un sentiment îmbrăcat pe dos.

Și pare că mă aflu chiar în fața porții
Asemănătoare cu izvorul morții.

Pleoapa se ridică și ochiul mă privește
Tandru și ferice ca un solz de pește.

Aș vrea să-i vorbesc, dar mă trage-n sus
Forța neînvinsă de cuvânt nespus.

Așteaptă, Lumină! Așteaptă, Îngere!
Ochiul inimii începe să sângere.

Gestul meu rămâne suspendat
Ca al unui arbore care s-a crispat.

Mă întorc în mine - și câtă damnare - 
Simt cum mă transform în semn de întrebare...

Respirare

Ce greu respiră Dumnezeu!
Un clopot spart instantaneu,

O vietate ca o brumă
În care melci stâlciți se-adună,

Un fel de a mototoli văzutul,
Amestecându-l cu-nceputul

A cărui inimă se miră,
Căci El nu aerul respiră,

Ci umbre, arbori și sentințe
Și chiar oscioare de ființe.

Din toate face o făină
Pe care-o vântură-n lumină

Să vină oamenii, să vină...

Cu inima bătând în palme,
Respiră frumusețea Ta, Doamne...

Interior

Plângi în mine, Doamne, te aud,
Îți văd conturul palid, îți simt părul ud

Sub ploaia de vorbe care te apasă.
Te-aș chema la mine, te-aș pune la masă...

Nu te pot atinge, ești interior!
Nu îți pot vorbi, nu știu să-ți măsor

Inima înaltă - un cuvânt nespus.

Ești atât de singur și departe dus...

Nu pot să te caut în propriii plămâni,
Vreau să te respir, dar tu mă amâni...

Lasă-mă cu mine, lasă-mă-n cuvânt
Și ajută-mi, Doamne, să nu-Ți fiu mormânt.
România

Pentru românii copleșiți de vini,
România este o coroană de spini.

Cei ce nu au unde se duce,
Se urcă în tăcere pe cruce

Repudiindu-și orice patimă.
România este o lacrimă

Pe care o înghit copiii
Când vin morții și pleacă viii

Cu dor de vis neîmplinit.
România a asfințit?

Dacă ți-e frig și ți-e întuneric,
Ai devenit un contur himeric,

Ocolindu-l pe cel de taină.
România, adevăr fără haină.

Dar dacă simți inima lui Iisus în pâine,
Nu lăsa România pe mâine!

Vineri

Iisus a plecat din icoane.
Stăm goi în fața unor rame.

Suntem frumoși și suntem tineri.
Dar cine va urca pe cruce? Că e vineri!

Poate tu? mă întreabă din senin cineva.
Poate tu? îi răspund fără a întârzia.

În jurul nostru lumea doarme,
Numai noi am rămas... Și ne e foame.

Să spunem ramelor! E posibil să vadă
Iisus din cer. Și ca o pasăre să cadă

Răpus de rugămințile noastre
Ca de niște săgeți albastre.

Iisus aude și vine tăcut
Ținând în mâini un cufăr de lut.

Știu, mă veți ucide iar și iar,
Transformând lumina lumii în jar,

În dureroasă înaripare.
Dar eu acum v-am adus de mâncare.