Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Alexandru Petria

POEZIE: Alexandru Petria

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Data: 13 August 2025

fiecare casă stă de aer într-un clopot
clopotele sună vocile oamenilor umili,
cu fiecare dangăt
trimit peste dealuri singurătățile
să-și recâștige membrele amputate, un alt sânge,
nu disperați până auziți clopotele!
nu disperați fără bani,
cu o singură felie de pâine în casă
la patru copii,
nu disperați la spital, pe strânsoarea perfuziilor,
nu disperați pe valurile căzute în ele și în voi, 
prin avioane,
nimic nu e la întâmplare,
nimeni nu-i lăsat în urmă,
străbunicii mi-au spus că fiecare casă
stă de aer într-un clopot

nu l-a crezut
tatăl ei zicea că viața
e ca o oală împrumutată pentru sarmale -
vecina te roagă să nu-i sară smalțul,
tu gătești cu grijă,
și-o dai înapoi, curată, fără regrete.
ea nu-l credea.
nemulțumirea îi vopsea isteric pereții:
cum adică să fii senin?
să nu mai vrei să te întorci
măcar pentru o îmbrățișare?
îi spunea că nu-i e frică de moarte,
că trupul e doar pentru o plimbare lungă
și-o odihnă și mai lungă,
iar sufletul - o consolare pentru fricoși.
a avut zilele fără să aștepte rest,
cu mușcături pronunțate, rebel asumat.
când l-au scos pe targă
cu mâinile atârnate
ca niște furtunuri de pompieri fără apă,
ea explodat din fiecare celulă:
„minți, tată, de ce minți?!
nu ți-ai dorit să pleci!”
de atunci îl caută în pălăria luminii din hol,
în stomacul întredeschis al ușii,
îl bodogănește în gând,
nu s-a împăcat cu felul
în care-a irosit adevărul
pentru o metaforă

urcatul la cer
prea lung e sufletul
ca să-i ajungă un nod,
luni s-a născut,
în alte zile s-a căsătorit și recăsătorit,
într-o iarnă a învățat să schieze,
apoi vara să nu se înece
în râul drogat de maluri,
duminică l-au dus la cimitir
cu tromboane și tobe,
nodurile s-au îngrămădit
cât s-a mai văzut sufletul de-o unghie,
sunt așa de dese
că o să reușească
 - vă aduceți aminte frânghia
din sala de gimnastică? -
e urcatul la cer din groapă