POEZIE: Iulia Pațiu

***

am avut parte de o noapte încărcată

de stele

mi-au cufundat sufletul

în întuneric să-mi extindă orizontul

într-un început de dialog cu cerul

m-au cufundat până la ele

nu mă gândisem niciodată

că mă pot aduce înapoi la obârşie

la prima natură

sau că am avea nevoie

de un început nou

sau că cerinţele sunt mari

poezia?

nu e o echilibristică pe linia vieţii

cum s-ar crede

între poetizant şi poetic

şi nu se poate defini modalitatea

prin care se exprimă

imaginea sugestivă ori caracterul

însă se poate citi în stele

poezie e atunci când poetul

devine Scriptură vie

***

vindecarea din amiezi

spiritul mi se îmbulzește în colțurile inimii

liber mă îmbrățișează cu prezentul

pune zid de flori durerii

sudează rănile decorului cu elementul

când fericirile coboară peste lanțurile fricii

din semințe paralele evadează odată cu buchetul

spiritul mi se îmbulzește în colțurile inimii

liber mă îmbrățișează cu prezentul

trup schimbat definitiv pe jocul ierbii

în definitiv esența și echivalentul

cânt din cântecul lui Dumnezeu laudă treimii

și dansez în mii de bucăți pasul gândul

spiritul mi se îmbulzește în colțurile inimii

***

Iisuse Christoase,

m-ai găsit în Ierusalim?

Dar voi, dragii mei?

***

ce frumos răsărit

se aprind colindele de Paşti

zorii îşi măresc sufletul

prin ferestrele deschise

în haina dimineţii cu plămânii inundaţi

merg să iau lumină

face bine palmelor în care încă simt

rotunjimile tale

pe străzile neaglomerate acum

lipsite de voinţa abţinerii

nu ştiu cu ce să încep

gustul puternic

mai puternic decât flacăra

îmi trezeşte gura

şi resimt o dorinţă şi mai mare

de neoprit

-

bate ninsoarea

la Florii

învăluie răbdarea ierbii dansatoare

sub clopotul cerului

cad îngerii şi scot la iveală sufletul

de marmură

apoi destăinuie ca la debut

în ţesătura apei

asemănarea dintre mine şi stejarii zburători

ştiind că eşti undeva pe acolo

pentru mine

***

credință la Intrarea în Ierusalim

capul Bisericii

este o piatră

și piatra din capul unghiului o stâncă

fără schismă

și

cer

o singură îndurare

cu răbdare

adună, Iisuse,

strigătele oilor rătăcite

când în mâinile Tatălui

îmi dau sufletul cu Tine

și trec apa

nu ca pe uscat

ci pe fiecare val

drept nearătat

mai alb

decât zăpada

mai alb

decât laptele

mai alb

decât albul

***

Vinerea Mare (răsfrângeri de umanizare)

motto

pe spinarea zdrobită

o vale de iubire

din rănile Lui

Dumnezeu mă răscumpără

nu mergând pe drum

ci din Trupul Fiului

din străfundul existenței

(de vindecare)

e Vinerea Mare

mă gândesc la Tine

cum ai murit în locul meu

între tâlhari

pe crucea permanentă

în spațiu timpul logic lansat

apăsat sub greutatea aerului

într-un gol plin de nimic

surprinde ceasul irepetabil

din fața Altarului

e-o noapte adânc ferventă

dincolo de negriciuni

și-ți cer să trec spre veșnicii

fără bolovani și fără spini

aici totul e zădărnicie

și vine vreme să mor

în locul meu

demult mă înec în uitare

demult scrâșnesc în lut sub cer

merg oarbă în nădejde

și-n oglindirea luminii de două mii de ani

în ora exactă sper

propria gură se hrănește din mine

și joacă cearcănele în cerc

cu vin, cu pâine și-un arc religios secret

și geme și strigă la Tine!

Tată, sunt Fiica Ta!

dă-mi rădăcina curajului

cu libertatea de a fi liberă

și mântuirea de fiică

cu gene celestă și biologică

***

îngerul meu (de)căzut

poartă numărul existențelor

în care am dorit lumina

cu garanția de 2000 de ani

și mică să încapă în piept

în săptămâna luminată din fiecare an

îngerul zboară la cerul deschis să-mi aducă

o rază de soare din modelul de vară

rumenit de mucava la apus

plătește-n sloiuri 2000 de gheață lui Petru

eu îl cred când vine-n lumină de la porțile raiului

că-i îngerul meu de la Domnul

dar poetul nedumerit

îmi cere un picur de întuneric

în el să se răstignească