Semioza infinită contra deficitului de apartenență

Bine știm că dualismul cartezian presupunea că mintea și sufletul sunt total independente de containerul lor carnal, chiar dacă admitea că încastrarea este perfectă. Urmașii filosofarzi ai filosofului au speculat că Descartes a încercat să o dea cotită pentru că nu putea demonstra această independență de carne și os a spiritului. Fără să își pună problema că autorul Discursului asupra metodei, mai precis René, nu își asumase aroganța de a explica miracolele divine. Cum spunea și Mihai Firică în Ultimele zile şi viaţa de după (Tracus Arte, 2017), „o bucată de carne în formă de inimă nu-i totuși o inimă”. Deja în Umilirea animalelor (Casa de Pariuri Literare, 2010) Val Chimic concatenase despre această angoasă a cunoaș­terii care se străduiește să explice tot, fie și prin falsificare sau pură aberație: „Motorașul a transformat spaima în spaime mai mici”. Mă rog, nu oricui îi este dat să fie primum movens, uneori te mulțumești și cu diferențiale piratate.

Angoasa stă și la baza parvenitismului și arivismului. Este o formă de apărare a unui suflețel îngrozit de expulzarea din haită. Există și persistă o vocație de aglutinare, de gregarizare în grupări neobligatorii a multor români după buletin. Chiar și Teodor Baconsky (Insula cetăţii. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005) este prăjit de dorul de înciorchinire („Mă doare deficitul de apartenență”). De unde se vede că Eminescu explica eronat sursa temperaturii în „Călin. File de poveste” („De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc”). Temperatura ridicată este cel mai adesea rod al angoasei, așa cum pot confirma și paznicii de la Lidl. Caragiale însă, în Petiţiune și Căldură mare, descrie exact la ce duc îmbulzeala și conjuncția în care te bagi cu avânt veleitar. La funcționarizarea inimii.

În Efectele secundare ale vieţii, un personaj al lui Vlad Zografi explică faptul că muritorii au acces doar la memorie, nu la timp; doar la dezordine, nu la haos. Eșuarea inimii în superficialitatea supererogată. Romanii nu au înțeles la timp asta, și-au închipuit că dacă îi primesc pe barbari în armata romană ca foederati sau socii ei vor putea sta acasă la TV. Doar că vremurile s-au înăsprit financiaro-sanitar în așa hal, încât au fost nevoiți să renunțe la togă (basically un elegant-calmant capot de casă regăsit mii de ani mai târziu de mafiosi) și să treacă la pantaloni. Deja pentru vechii greci pantalonii erau marca jenantă a barbarilor mereu agitați, mereu pe fugă, din ședință în ședință. Deci nu face să ne luăm după pantaloni ca marcă a bărbăției, fie și la femei. Adesea pantalonii rămân la stadiul de set de semne deposedat de semioză.

Totuși, semioza infinită (Umberto Eco) poate fi declanșată urmând pașii mitului fondator Cherokee: un monstru terorizează tribul, defri­șează copii și femei. După o vreme, înțe­lepții îi pun în cale șapte femei la perioada lunară. Trecând de/ prin ele, monstrul tot slăbește până când e epuizat. Atunci tribarii îl iau, îl pun pe rug și barbecue. Din flacără, monstrul, un tip generos în fond, le dictează cântecele și poemele care le vor aduce mereu succes sau măcar alinare. Iată de ce Cherokee nu prea se arată creativi atunci când toarnă folclorul în rock sau hip-hop, ca să nu strice magia. Deștepți!

În concluzie, oricine conține semioză bogată. Dar ea nu poate fi accesată decât acceptând deficitul de apartenență.