Cu Hristos pe calea Crucii spre zorii Învierii

Ultima secțiune a Săptămânii Mari include come­morarea faptelor care s-au desfășurat începând cu arestarea, batjocorirea, întemni­țarea Mântuitorului, procesul foarte matinal în mai multe etape, înfățișările la guvernatorul roman și la împăratul Irod, calea Crucii, răstignirea, îngroparea, Pogorârea la iad ca început al Învierii. Am făcut o scurtă sinteză a acestor evenimente pentru a de­păși aspectul istoricității, pentru că scopul nostru este înțele­gerea duhovnicească.

Imnografia ne ajută să facem un exercițiu pentru a înțelege concre­tețea trăi­rilor acestor suferințe de către Mântuitorul Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat.

Chiar dacă de multe ori vorbim idilic despre Sfânta Cruce, știm că a fost obiect de tortură și de batjocură. În vremea Domnului Hristos erau condamnați la acest tratament al răstignirii pe cruce oamenii de joasă speță: tâlharii, răufăcătorii, violatorii, sclavii fugari. Cei din clasele nobile, chiar dacă aveau o vinovăție anume, nu erau condamnați la moarte prin răstignire. Era un supliciu batjocoritor, înjositor pentru om; trebuia să-și ducă singur partea orizontală a crucii („patibulum”), actul în sine fiind unul degradant. În general, se consideră că existau trei tipuri de cruci de răstignire în vremea respectivă. Crucea aceasta pe care a fost răstignit Domnul Hristos era de tipul crux imisa, adică avea o parte verticală și una orizontală. Era un lucru de batjocură; iar faptul că așa s-au comportat cu Domnul Hristos, aceasta arată degradarea la care ajunsese omul și gradul de batjocură maximă față de Dumnezeu.

Atât de batjocorit era cel care era răstignit pe cruce, încât era expus fără nici un fel de haină. Imnografia face o trecere duhovnicească spre o altfel de înțelegere, mai lăuntrică, și crucea nu rămâne doar în spectrul acesta, de obiect de tortură. Imnografia din toată perioada Postului Mare vorbește despre o teologie a Sfintei Cruci. Într-o alcătuire foarte frumoasă Sfânta Cruce este numită „condeiul” cu care Domnul Hristos a semnat, întinzând în sângele Său, contractul de eliberare a noastră: „Cu condeiul crucii, sângerându-Ți degetele cu vopsele roșii, Te-ai milostivit a iscăli pentru noi, ca un împărat, cele ce sunt spre iertare”. Din blestem și din obiect aducător de moarte, imnografia subliniază că Sfânta Cruce devine o binecuvântare, este Lemnul cel făcător de viață, și bine­facerile Crucii sunt insistent amintite de imnografie, mai ales în Duminica a treia, în săptămâna a patra și în Săptămâna Sfintelor Pătimiri.

Avem, astfel, această nouă pers­pec­tivă teologică a Crucii de după răs­tignire, și anume că Mântuitorul Își asumă să facă din Cruce un nou Pom, prin care trecem din moarte la Viață.

De asemenea, putem numi Crucea „cartea de identitate” a noastră, pentru că este semnul cu care suntem cel mai des însemnați, începând cu momentul devenirii noastre - Sfânta Taină a Botezului. De altfel, toate slujbele Bisericii sunt impregnate de prezența Sfintei Cruci. În acest sens, ne amintim de cunoscuta cântare pe care tot poporul o cântă la Sfânta Taină a Maslului, atât de dătătoare de nădejde: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă”.

Răstignirea pe Cruce a fost un moment de smerire a Domnului Hristos. Așa trebuie să fie însoțită și gesticulația însemnării cu semnul Sfintei Cruci, sau a însemnării copilului cu semnul Sfintei Cruci, a însemnării când facem binecuvântare în biserică în semnul Sfintei Cruci, toate trebuie să fie însoțite și de simțire interioară, pentru că, altfel, doar de cele din afară nu se teme demonul.

Mântuitorul Hristos, în toată perioada aceasta, suferă cu adevărat, suferă Crucea, și ne invită pe noi nu la o luare a crucii fizice, ci la o asumare a Crucii, în lupta cu patimile, cu păcatele noastre, cu neputințele noastre, pentru a-i fi alături. Aducem înainte o alcătuire de la începutul Postului Mare în care se spune acest lucru: „Crucea Domnului este înfrânarea de la toată desfătarea și lege de postire celor ce se închină ei fără încetare. Că cei ce privesc neîncetat la Cel ce S-a pironit pe ea își răstignesc trupul împreună cu patimile și cu poftele. Pentru aceasta să ne sârguim să ne facem și noi curați prin post; să ne împărtășim cu Cel ce S-a împărtășit nouă cu iubirea de oameni prin patimi și dintru a Sa nepătimire a împărțit firii noastre, Cel ce are mare milă”.

Doar așa putem înțelege înlăuntrul nostru ceea ce de foarte multe ori afirmăm cu buzele, spunând: „Moartea a fost înghițită de Viață”. Părinții Bisericii au insistat a arăta că asceza, nevoința creștină nu se face de dragul mortificării, noi dorim a ne izbăvi de păcate, dorim să ucidem, să anihilăm, să facem nelucrător păcatul. De dragul lui Dumnezeu, ne străduim noi a ne curăța lăuntric, nu de dragul unei purificări în sine, pentru că aceasta nu este ceva specific Răsăritului creștin; așadar, ne nevoim ca „să ne împărtășim cu Cel ce S-a împărtășit nouă cu iubirea de oameni”, pentru a-I face loc Domnului, pentru ca El să vină, pentru că Domnul nu vine decât acolo unde este lăsat să vină și unde Îi este pregătit lăcaș.

Un alt moment având conotații teologice adânci este cel al străpungerii coastei lui Iisus, moment în care izvorăște sânge și apă. Părinții Bisericii spun, de pildă, că prin străpungerea cu sulița ne-au fost deschise Izvoarele iertării. Înjunghierea s-a dovedit a fi izvorâtoare de viață pentru cel omorât prin răutatea șarpelui. În Prohodul Domnului spunem: „Ca dintr-o fântână,/ Din îndoitul râu,/ Ce din coasta Ta a curs, noi ne adăpăm/ Și viața veșnică o moștenim”. Apa și sângele - cele două fluide ieșite din coasta Mântuitorului - au mai fost văzute ca simbol al Tainei Botezului și al Tainei Euharistiei. Putem afirma că imaginea coastei ne amintește de început. Imnografia acum ne duce cu gândul „mai sus” și ne spune că, prin junghierea în coasta noului Adam, este zidită Biserica: „Coasta Ta cea purtătoare de viață, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă, Hristoase, Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător; de unde împăr­țin­du-se ca la început în patru Evanghelii [ne aducem aminte de cele patru râuri care udau Edemul - n.n.], adapă lumea veselind făptura și învățând neamurile să se închine cu credință Împărăției Tale”. Cât de profundă este imnografia și felul în care toate aceste alcătuiri, cel puțin din perioada Triodului, ne arată și îm­bo­gă­țesc toată învățătura Bisericii, pe care o transmite într-un mod atât de cald și de profund, pe înțelesul nostru.

De asemenea, tâlharul și sutașul care se convertesc devin două personaje care întruchipează în ele convertirea și nădejdea, sau mărturisirea dumnezeirii Celui răstignit. Sutașul Longhin este convertit, își schimbă viața. Experiența aceasta l-a făcut să se clatine puțin din indiferentismul care îl caracteriza până în acel moment. Asta arată că avea un fond bun, pentru că nu toți ostașii care erau acolo au fost impresionați într-atât încât să schimbe ceva, să cunoască ceva. Înseamnă că expe­rien­ța aceasta a „lucrat” pe o curăție a inimii lui, la fel cum avem în Sfânta Scriptură exemplul lui Corneliu suta­șul și alte exemple, pe o cumințenie a vieții lui de mai înainte. El, spune imnografia, a ajuns la o cunoaștere mai înaltă, nu doar că a recunoscut pe un nevinovat care suferă, ci a recunoscut divinitatea Celui răstignit: „Chiar de-ai și murit,/ Dar sutașul Dumnezeu Te știe”.

Tot ceea ce se întâmplă în această săptămână poate fi un nou început, un bun început pentru fiecare dintre noi, de a ne identifica cu momentele sau personajele care manifestă disponibilitate de a răspunde la jertfa mântuitoare a lui Hristos. După toate acestea vine momentul morții Mântuitorului Hristos, îngroparea Mântuitorului și pogorârea la iad.

Slujba Prohodului este urmată de o a doua procesiune, de la sfârșitul Utreniei din Vinerea Mare, seara, la slujba Deniei, momente când ne amintim liturgic de momentul pogorârii de pe Cruce și de șederea în mormânt, cu trupul, dar în iad, cu sufletul, ca un Dumnezeu.

Această procesiune și-a lăsat amprenta asupra Sfintei și Dumne­ze­ieș­tii Liturghii sau momentului din Liturghie, când, să spunem, epitaful în miniatură purtat de diacon pe spate (sau de preot) amintește tocmai de lucrul acesta. Pentru că Sfânta Liturghie este reactualizarea, retrăirea tuturor acestor lucruri extraordinare. Dacă suntem cu luare aminte, dacă avem și ochi buni, putem vedea o reprezentare asemănătoare în fresca din turla principală a bisericii, unde de cele mai multe ori este reprezentată Liturghia îngerească, în cadrul căreia îngerii poartă nu doar potirul și discul, ci poartă și aerul acesta cu ima­ginea lui Hristos în mormânt. Toate tâlcuirile Sfintei Liturghii văd în Sfântul Altar o imagine a mormântului, iar așezarea cinstitelor daruri pe Sfântul Altar reprezintă o actualizare a înmormântării Domnului Hristos. Faptul că trupul este separat de sânge arată că celebrăm moartea Mântuitorului Iisus Hristos, iar Învierea va fi „reprezentată” atunci când se „plinește” potirul prin turnarea căldurii.

Urmează apoi Sâmbăta Mare, sâmbăta tăcerii. Ne apropiem temporal, cronologic de momentul Sfintei Învieri. Slujbele Bisericii ne ajută să anticipăm și să pregustăm cele ale Învierii în slujba Sfintei Liturghii din Sfânta și Marea Sâmbătă. Este tradiția ca după citirea Apostolului să se schimbe veșmintele slujitorilor, cât și acoperămintele din Sfânta Biserică. Vecernia este a glasului întâi, a Învierii, adică zorii Învierii sunt vizibili.

Notă:

Text preluat și editat din dialogul cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhi­epis­copiei Sucevei și Rădăuților, publicat în volumul „Drumul spre Înviere. De la Sâmbăta lui Lazăr la Sâmbăta Mare”, Editura BASILICA a Patriarhiei Ro­mâne. Volum coordonat de pr. dr. Florin Ciprian Petre, secretar patriarhal în cadrul Biroului de presă și relații publice al Patriarhiei Române și gazda emisiunii „Evanghelie și Viață” - Radio TRINITAS.