Cu Mirele ceresc Iisus Hristos în zilele Pătimirilor Sale

Fiecare zi a acestei săptămâni este Mare, reactualizând un moment deosebit din viața lui Iisus Hristos răstignit pe Cruce din iubire pentru noi. Ultimele zile pământești le-a petrecut în post și rugăciune îndurerată către Părintele ceresc. A plâns Ierusalimul și poporul ales, care-i refuzase iubirea binefăcătoare, gata oricând de jertfă. Joi, la Cina cea de Taină, a spălat picioarele ucenicilor şi a instituit Taina Euharistiei, care cuprinde iubirea Sa jertfită și Învierea Sa. A dat apostolilor, cu mâinile Sale, prima Sfântă Împărtășanie din lume. A așteptat pătimirile în neîncetată rugăciune către Tatăl pentru oameni, pe care-i iubea atât de mult, dar care, neînțelegându-L, pregăteau răstignirea și moartea Sa pe Cruce.

În Sfânta și Marea Luni, Domnul a urcat ultima oară pe Muntele Măslinilor (sau Eleon). A plâns cu lacrimi grele Ierusalimul, cetatea cea sfântă, care nu a înțeles iubirea și învățătura Sa. Biserica face în această zi pomenirea lui Iosif `cel preafrumos”, fiul patriarhului Iacob, care a fost vândut în Egipt din invidie, ură și răutate de către frații săi. El preînchipuia vânzarea Mântuitorului, urât și invidiat de mai marii Templului pentru harurile și binefacerile Sale revărsate cu iubire asupra poporului. Tot în această zi, se pomeneşte de smochinul neroditor, pe care Domnul l-a blestemat şi care simbolizează sufletul omenesc lipsit de credință, iubire și milostenie, așa cum erau preoții, leviții și arhiereii Templului.

 Sfânta și Marea Marți este ziua în care Mântuitorul merge ultima oară la Templu. O durere mare stăpânește sufletul Domnului, pentru că în acest loc sfânt trebuia să fie primit, recunoscut și arătat lumii ca Mesia, dar El a fost respins. Conducătorii bisericii evreiești nu-L mai recunosc pe Dumnezeul lor și Îl urăsc pe Binefăcătorul lor. Îl resping ca pe un mare dușman și-I pregătesc moartea ca unui mare răufăcător. Biserica face pomenire în această zi de „cele zece fecioare” (Matei 25,1-12), Domnul prevenindu-ne astfel să nu cădem în formalism precum preoții și cărturarii Templului, care au rămas afară, nu au putut intra în cămara de nuntă, asemenea fecioarelor neînțelepte.

Sfânta și Marea Miercuri este ziua în care Mântuitorul merge ultima oară în Betania, la iubiții Săi prieteni: Lazăr, pe care-L înviase a patra zi, şi surorile sale, Marta și Maria. Era locul unde Se odihnea cu duhul, fiindcă era iubit de prietenii pe care El Însuși îi iubea. Hristos Se bucură când Îl iubim și-L urmăm ca prieteni, când ne identificăm viața cu Viața lui și moartea cu moartea Lui. A-L iubi pe Hristos înseamnă a suferi, a muri pentru El din iubire. Iubirea ne ajută să înțelegem Persoana Sa și să participăm la suferința Sa. Tot în această zi se face pomenirea „femeii păcătoase” (Marcu 14, 1-12) care a uns cu mir și a spălat cu lacrimi picioarele Domnului. Pentru fapta sa de iubire (a fost singurul suflet care a răspuns iubirii Domnului în acele clipe), Hristos i-a iertat păcatele, dar, mai mult, fapta ei de iubire smerită este pomenită în Sfânta Evanghelie până la sfârșitul veacurilor. Acestui episod evanghelic, o prințesă bizantină, devenită Monahia Casiana, i-a compus celebra cântare care îi poată numele: „Troparul Casianei” sau „Doamne, femeia ceia ce căzuse”.

 Sfânta și Marea Joi este ziua când Mântuitorul Hristos a luat ultima cină cu iubiții Săi ucenici. Le-a lăsat îndemnul de a trăi în iubire și frăție, ca semn de recunoaștere că sunt discipolii Lui. Spălându-le picioarele, Domnul lor îi va învăța ca în iubire „unii altora să-și dea întâietate” (Romani 12, 10). Așa cum Hristos ne-a făcut nouă, noi să ne facem unii altora (Ioan 13, 14). Mântuitorul îi va împărtăși cu Preasfântul Trup și Preascumpul Său Sânge pentru ca să aibă adevărata viață din viața Lui. O viață vie, veșnică, curată și netrecătoare. Apoi, împreună cu ei, coboară în locul de rugăciune iubit, Grădina Ghetsimani (Luca 22, 39-46). Aici, într-o rugăciune cutremurătoare, a vărsat lacrimi și sudori de sânge pentru ucenicii Săi și pentru întreaga omenire. S-a rugat fierbinte pentru noi, cei care peste veacuri aveam să credem în El, să-L iubim și să-L urmăm, ducând crucea noastră pe calea Crucii Lui, S-a rugat pentru mântuirea tuturor.

 Venind Iuda cu ostașii, Se va lăsa prins în urma cumplitei trădări a ucenicului Său. Marele Împărat și Domnn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a predat de bunăvoie ucigașilor. A știut dinainte vânzarea și a descoperit-o ucenicilor la Cină. Nu s-a supărat pe trădător, ci la mustrat ușor, cu blândețe. Când acesta a venit în grădină, însoțit de oaste ca să-L prindă, i s-a adresat cu apelativul „prietene”, aștepând cu iubire ne­sfâr­șită îndreptarea lui, prin lepădarea fățărniciei. Iuda, însă, lepădând harul și bunătatea lui Hristos, a ales banii și ștreangul. Odată prins, cerescul Mire va avea parte de cea mai cumplită noapte din câte au fost vreodată pe pământ: Noaptea Pătimirilor Sale.

Prins, legat şi dus în curtea arhiereului, va avea parte de o noapte de interogatorii, bătăi, scuipări, insulte și batjocură. Imensă era durerea fizică, dar durerea Sa sufletească era cu mult mai mare. Oamenii, pe care îi iubea atât de mult, erau dezlănțuiți asupra Lui ca o haită de fiare. Un vulcan erupt vărsa asupra Sa otrava urii. Răbda cu bunătate și blândețe nesfârșită, privindu-i cu ochi iubitori, duioși și blânzi pe torționarii orbiți de satan. Acum toți L-au părăsit. Ucenicii cei iubiți... Petru cel înfocat s-a lepădat de trei ori. Spre dimineață, a plâns cu amar, căindu-se cu lacrimi de foc, iar Domnul Cel bun îl reprimeşte în ceata și slujirea apostoliei.

 Sfânta și Marea Vineri este ziua când Cel fără de păcat a fost judecat, osândit și omorât. Dus la guvernatorul Pilat, acesta Îl condamnă, deși știe că e nevinovat. Necredincios și corupt de plăcerile lumii, se lasă șantajat de conducătorii politico-religioși ai iudeilor, condamnându- L pe Iisus Hristos la moarte prin răstignire pe cruce, cea mai grea, infamă și rușinoasă din câte pot fi. Sleit de puteri, desfigurat de lovituri, Hristos este pus să-Și ducă Crucea. De trei ori cade sub povara ei, iar răstignitorii grăbiți îl silesc pe Simon Cirineul să-L ajute. În drumul calvarului, două picături de rouă i-au răcorit dogoarea durerii.

Ajuns pe Golgota, răstignit pe Cruce, Hristos este străpuns cu piroane în mâini și picioare. El rosteşte cea mai pătrunzătoare predică dintre cele rostite vreodată în istoria lumii: îi iartă pe răstignitori; adresează cuvânt mântuitor tâlharului aflat de-a dreapta, care I-a luat apărarea și I-a cerut iertare, făcându-l primul locuitor al Raiului; arată purtarea de grijă față de Preasfântă Sa Maică, încredințând-o ucenicului iubit Ioan. Apoi, cu conștiința împăcată şi misiunea îndeplinită, Îşi încredințează sufletul în mâinile Tatălui ceresc. Astfel a pecetluit întruparea, viața fără păcat trăită pe pământ și suferința de bunăvoie din iubire veșnică pentru noi. La ceasul al nouălea (15 după-amiaza), Și-a dat sufletul Părintelui ceresc. Pământul s-a cutremurat, pietrele s-au sfărâmat, mormintele s-au deschis spre înviere, soarele s-a întunecat, căci de-acum soare ne va fi Hristos, catapeteasma templului s-a rupt în două, căci cu Tatăl ne-am împăcat.

Era spre seară și urma sabatul evreiesc. Îngroparea a fost făcută în grabă de către cei doi ucenici tainici, Iosif din Arimateia și Nicodim cel înțelept, singurul membru al Sinedriului care s-a împotrivit condamnării nedrepte. Uns cu miresme și înfășurat cu giulgiuri, Sfântul Trup unit cu dumnezeirea a fost întins pe lespedea de piatră a mormântului, iar Sfântul Suflet unit cu dumnezeirea, însoțit de oaste cerească, a luat drumul iadului, ultima destinație a misiunii Sale. De acolo Se va întoarce biruitor, cu mii de suflete eliberate, ale celor ce L-au așteptat cu nădejde mii de ani. De acolo începe Învierea!

De acum, dă-ne, Doamne, bucuria cea mai presus de fire a Învierii Tale. Ca să slăvim în veci Pătimirile, Moartea și Învierea Ta, izvorul învierii și mântuirii noastre! Amin!