Despre bună seara, într-o bună dimineață!

O fi poetul acasă? Ar trebui să fie. Doar că s-a mutat din odăile de la drum într-o încăpere de pământ din spatele livezii, care ține cu o mână curtea din față, în care se află casa și muzeul de piatră, iar cu cealaltă, grădina și biserica zidită chiar de el, în apropierea locului în care își petrece veșnicia. Vecin cu dealurile, ce dau ocol satului, și vecin cu cerul care pare de cerneală în dimineața aceasta. Dar mai cu seamă, vecin cu sfinții din biserică. Cu tăcerea lor îndeosebi, care stă tot timpul de vorbă cu tăcerea lui. Oare ce și-or fi spunând?

Nu mi-aș fi închipuit că o voi găsi acasă și pe Georgiana, soția poetului, care a învățat să se bucure de conversația zilnică a acestor tăceri. O bucurie tristă, ce-i drept, din care cresc adesea poezii de dragoste, pe care ea le scrie, înmuindu-și condeiul în cer, pentru ca el să-i poată spune ei mereu, din cea mai îndepărtată apropiere cu putință, bună seara, iubito!

Sunt pentru a doua oară în locul acesta. Prima dată s-a întâmplat în urmă cu opt ani. A fost lume multă atunci. Lucian Avramescu împlinea vârsta de 70 de ani. Am rostit câteva cuvinte despre el, aducându-mi aminte de o zi rece de toamnă târzie în care merseserăm împreună în satul copilăriei mele din Teleorman, apoi despre lunga noastră călătorie în Japonia și Filipine, unde se nimerise ca, o dată sau de două ori, să stăm în aceeași cameră de hotel, ocazie taman bună pentru a constata ce suflete asemănătoare avem. Așa am început să fim prieteni. 

Nu-mi închipuiam, în ziua aceea de 14 august, de acum câțiva ani, când el m-a invitat la ziua sa, că următoarea dată când aveam să vin o să mă întâmpine tăcând, așa cum nu prea-i stătea în fire, când își ducea viața deasupra pământului, nu dedesubtul lui, ca acum. Bine totuși că l-am găsit acasă. Și bine că muzeul pietrei, pe care l-a înființat el însuși, îi tace numele atât de frumos. Și bine că Georgiana scrie poezii de dragoste, care se țin de mână cu poeziile lui, îmbrăcând împreună în lumină livada și biserica din fundul curții.

Bună seara, Lucian!, zic, puțin rușinat de prezența mea vie în Sângerul pe care el l-a iubit atât de mult. Bună dimineața!, îmi răspunde el, parcă râzând, parcă punând soarele zilei, abia începute, pe cer, parcă privind dintr-o fereastră a casei spre pădurile din jurul satului, colorându-le în verde, parcă spunându-i timpului că nu se sperie de curgerea lui și dându-mi parcă și mie nițel curaj să nu mă sperii nici eu!