Lene de catifea

Am putea împărți patimile în două categorii: cele care ne lovesc prin inten­sitate (mânia, desfrânarea, lăcomia) și cele care se strecoară pe neștiute în sufletul nostru (mândria, slava deșartă, iubirea de ar­ginți, lenea). Din ultima categorie, lenea arborează, de departe, cel mai ispititor drapel, înso­țită fiind de comoditate și reverie neîntreruptă - două mari „calități” foarte apreciate ale lumii moderne. Așa cum furtuna doboară și cei mai înalți și puternici arbori, lenea coboară în cele mai adânci straturi ale infernului chiar și cele mai curate și frumoase suflete. A i te împotrivi presupune un efort continuu, susținut, ceea ce contrazice curentul de opinie modern întemeiat pe lâncezeală și dezinteres, pe obținerea unei stări de perpetuă lentoare. În imaginarul actual, omul trebuie să muncească și să gândească tot mai puțin, dacă se poate chiar deloc, iar inte­li­gența artificială și celelalte descoperiri moderne par să-i faciliteze accesul la o lene tot mai prelungită din ambele puncte de vedere. Ni se spune foarte clar în prorocia lui Iezechiel: „Vai de cele ce cos pernițe fermecate pentru subsuori și fac marame pentru capul celor de orice statură, pentru a vâna sufletele! Au doar vânând sufletele poporului Meu, vă veți mântui sufletele voastre?” (Iezechiel 13, 18). Orice înlesnire peste măsură adusă omului devine un instrument care-l aruncă și mai departe în ghearele patimii lenevirii.

Există însă și o stare de lenevire care se naște din excesul de muncă, o stare de epuizare fizică și psihică prelungită, dar pe care o numim poate impropriu cu acest termen, de vreme ce este doar o recuperare după un efort supraomenesc. Însă și aici există riscul ca această stare să se permanentizeze dacă omul nu reușește să aibă un echilibru în viața sa. Cel ce trece prin stări de lucru peste puterile sale va prelungi ulterior peste măsură și odihna. De aceea, între tulburarea adusă de munca peste măsură și lâncezeala recuperării trebuie să regăsim echilibrul corect pentru a le evita pe amândouă. Nu este ușor să găsești acest echilibru întotdeauna, dar atât timp cât conștientizezi că a fi leneș și a lucra fără încetare sunt două extreme care ajung în cele din urmă să se întâlnească în același punct, măcar știi care este scopul către care trebuie să tinzi fără cruțare.

Mai putem întâlni, de asemenea, situația unei leneviri atipice, încărcată de griji și frici, de panică extremă în situații relativ simple ale vieții. Așa cum observa Sfântul Simeon Noul Teolog: „Există o grijă nefăptuitoare și o făptuire fără grijă, ca și dimpotrivă: o negrijă făptuitoare și o lene plină de griji” (Sf. Simeon Noul Teolog, „Cele 225 de capete teologice și practice”, I, 82, în: Filocalia, vol. 6, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 40). Lenea aceasta plină de griji este una atipică. Pe de o parte, îl îndeamnă pe om să piardă cât mai mult timp, dar, pe de alta, îl ține permanent într-un stres al gândurilor legate de unele activități care trebuie împlinite cu orice preț. Disonanța cognitivă - păstrarea în minte în același timp a două gânduri contrare și ca intenție și ca rezultat - îl epuizează pe omul în cauză, care nici nu se odihnește, nici nu acționează. Există un exemplu celebru al scolasticii renascentiste intitulat „măgarul lui Buridan”. Filosoful Jean Buridan prezenta exemplul unui măgar care, însetat și înfometat, era așezat la distanțe egale de un recipient cu apă și un altul cu ovăz. Neputând să se decidă dacă mai întâi să-și potolească foamea sau setea, măgarul cade leșinat. Evident, în realitate, o astfel de situație nu poate fi întâlnită, însă ea servește ca o imagine excelentă a omului sfâșiat între odihna peste măsură a lenevirii și grijile care nu-i dau pace. Incapabil să ia o decizie, sfârșește prin a se epuiza mental inutil, fără a face, de fapt, nici o ispravă - nici nu împlinește vreo acțiune, nici nu gustă tihna de a se reface.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul avea dreptate atunci când afirma că „o mulțime de astfel de leneși și slăbănogi se găsesc în mijlocul oamenilor, prin familii, la slujirile din mănăstire. De exemplu, ni se rânduiește o anumită muncă, iar noi ne împotrivim de îndată, spunând că este grea. În realitate, nu o primim cu poftă de lucru, mintea noastră lucrează potrivnic față de voia lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă că nu ne vom îngriji ca să ne facem munca pe cât se poate mai bine, ci că trebuie să o abordăm corect, astfel încât să prindem puteri, și nu să ne cuprindă lenea. Să aducem multe roade, nu să fim sterpi” (Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la canoanele monahale ale Sfinților Antonie, Augustin și Macarie, trad. de Ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2015, p. 133).

Neîmpotrivirea în fața efortului, dar fără a accepta nici osteneala peste măsură; odihnirea cu prudență, pentru a nu întrece nevoile firii noastre; evitarea tulburării și a grijilor, dar și a comodității - toate acestea ne pot ajuta, alături de rugăciune și metanii, împotriva duhului lesnicios al lenevirii.