Mitropolitul Dionisie al Corintului - candelă apostolică luminată de Duhul Adevărului

De multe ori, pașii mei au străbătut cărările Corintului. Cei care trec astăzi prin cetatea grecească cea nouă aproape că nu realizează câtă istorie se află în acele locuri, ascunsă sub vălul timpului și al uitării. Pietrele par să doarmă în tăcere, dar pentru cel ce știe să asculte, ele șoptesc povești despre credință și jertfă, dând mărturie despre oameni care au cutezat să schimbe lumea cu puterea unui simplu cuvânt. Călătorul atent observă și indicatoarele care amintesc de vechiul Corint, asemenea unor candele ce aprind pomenirea slăvitei cetăți, martoră a unei istorii fără egal, mai ales în perioada când era capitală a provinciei Ahaia din nordul Peloponezului, „cu drepturile și privilegiile unei mari metropole”.

Acolo, sub pulberea istoriei și între ziduri ce păstrează ecoul pașilor sfinților, se aude încă șoapta misiunii creștine și suflarea trăirii creștine autentice, care leagă vremea de acum cu veacurile de demult, precum o rugăciune care nu se sfârșește niciodată. Vântul care bate prin ruinele cetății de odinioară poartă încă parfumul tămâiei și ecoul psalmodiei de odinioară, ca și cum timpul s-ar fi oprit într-un moment de eternitate.

Când am pășit pentru prima dată în vechea cetate a Corintului, am rămas impresionat de măreția tăcută a vestigiilor ce veghează asupra locului, ca niște bătrâni străjeri ai unei istorii ce nu piere. Umbra coloanelor zugrăvește pe pământ harta unei credințe care s-a răspândit ca lumina peste întreaga lume. Multe dintre aceste odoare prețioase - capiteluri, coloane, statui și inscripții, vase lucrate cu migală, sarcofage, ceramică împodobită, mozaicuri ce strălucesc ca stelele în bolta trecutului - au fost risipite în lumea largă, purtate de valurile vremii în muzee din Europa și chiar dincolo de Ocean, învăluite în povești rămase neclare, asemenea unor epistole pierdute ale istoriei. Dar chiar și despărțite de pământul care le-a dat naștere, ele continuă să mărturisească despre o civilizație care a știut să îmbine frumosul cu adevărul și arta cu filosofia.

Și totuși, dincolo de această comoară de piatră și lut, acolo, între zidurile dărâmate, dar vii prin duh, se află locul care a schimbat istoria Europei și a întregii lumi, amvonul predicii Sfântului Apostol Pavel. Aici, într-un pământ binecuvântat, s-a întâmplat minunea cea mare: cuvântul a prins rod, iar inima omului s-a deschis ca o floare înmiresmată către lumina adevărului. Căci acolo, între ruinele pietrei, s-a ridicat Templul Duhului, iar în pulberea vremii a încolțit sămânța vieții veșnice.

Nu este singurul altar de acest fel care se păstrează în Grecia. Sunt și alte locuri care vorbesc despre misiunea Apostolului neamurilor de propovăduire a Evangheliei. Elada întreagă perpetuează tăcut, dar viu, această sfântă slujire, pe care o istorisesc cu mărturie dreaptă Cartea Faptele Apostolilor și, desi­gur, cele două epistole adresate corintenilor, scrise cu cerneala Duhului Sfânt de către același neobosit propovăduitor al Evangheliei. Cuvintele sale au fost păstrate cu sfințenie de-a lungul veacurilor și continuă să răsune și astăzi în sufletele credincioșilor ca o chemare neîncetată către adevăr și iubire.

Cetatea Corintului, cea vestită odinioară și invidiată chiar de către mândra Romă, a fost robită nu de sabie, ci de harul Evangheliei. În vreme ce împărații subjugau țări și cetăți cu forța armelor, Sfântul Pavel a cucerit cu puterea blândă a dragostei, transformând inimile de piatră în temple vii ale Duhului. Aflăm din Faptele Apostolilor că, venind de la Atena, Pavel s-a așezat la Corint, unde a aflat pe Acvila, un iudeu din Pont, și pe Priscila, soția lui, lucrători de corturi, dar în taină țesători ai începutului Bisericii. Aceste mâini, obișnuite să țeasă pânza pentru corturi, țeseau acum și firele unei comunități spirituale care avea să se întindă peste toate hotarele lumii. Acolo, în Sinagoga iudeilor, Pavel, ca o trâm­biță a Adevărului, vestea că Iisus este Hristosul, Mântuitorul lumii, aducând la credință iudei și elini deopotrivă. Când au venit acolo și Sila și Timotei din Macedonia, ne spune Cartea Faptele Apostolilor, Pavel era prins cu totul de Cuvânt, ca un pescar care, aruncând mreaja credinței, trăgea la liman sufletele celor rătăciți. Dar lucrarea lui nu a fost fără împotrivire. Pretutindeni, Scriptura mărturisește că Pavel a fost încercat de prigonitorii credinței - dar cu harul Domnului a biruit, făcând ca din cetăți de piatră să se nască Biserici de suflet.

Astfel, mulți iudei și elini, ascultând, se botezau în numele Domnului. Iar dintre aceștia, chiar și mai-marele Sinagogii, Crispus, a primit credința împreună cu toată casa lui, făcându-se temelie vie a noii obști creștine, căci urmând exemplul său, mulți corinteni au crezut și s-au botezat.

Dincolo de văzutele și nevăzutele primejdii prin care a trecut Pavel, alesul lui Hristos, stau mărturie nu doar suferințele trupești, ci și adâncurile unei jertfe fără margini - una greu de cuprins cu mintea lumească. El însuși, ca un stâlp al Bisericii, le aduce aminte corintenilor de câte ori a trecut prin încercări: pe mare și pe uscat, prin cetăți, prin pustietăți, de la frații cei mincinoși, de câte ori s-a sfărâmat corabia cu el, de câte ori a fost bătut cu vergi, cu pietre, fiind trimis ca un miel în mijlocul lupilor. Și totuși, în toiul acestor prigoniri, Domnul i-a spus într-o noapte, în vedenie: „nu te teme, ci vorbește și nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ți facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta” (Fapte 18, 9-10).

Această făgăduință cerească nu doar l-a întărit pe Pavel, ci a pecetluit lucrarea sa în Corint - o cetate zbuciumată de felurite probleme, dezbinări, imoralitate și idolatrie, fapte deosebit de grave, pe care le menționează în epistolele sale. Corintul era ca o mare învolburată, agitată de vânturi potrivnice, dar în adâncurile ei se ascundeau perle prețioase, suflete care așteptau să fie scoase la lumină. De aceea, Domnul i-a spus: „Am mult popor în cetatea aceasta”, referindu-Se nu la mulțimea zgomotoasă, ci la inimile pregătite în taină, care aveau să răspundă chemării cerești.

Zona Ahaiei, cunoscută pentru cultura, realizările, legile și demo­crația ei, înțelese în contextul de atunci, probabil diferit de cel actual, avea nevoie de lumină și învăță­tură, de Lumină din lumină... Înțelepciunea ei pământească era ca o comoară strălucitoare, dar goală pe dinăuntru, având nevoie de adevărata bogăție care nu se poate fura și nu poate putrezi. Acolo a fost trimis Pavel, ca un sfeșnic purtător de lumină în mijlocul întunericului și ca un semănător al Cuvântului în țarina istovită de învățăturile omenești, dar gata să rodească sub ploaia harului.

Pavel a stat mult în Corint, nu ca un străin călător, ci ca un păstor ce-și rânduiește turma cu răbdare și cu osteneală. Timpul petrecut acolo nu se măsura în zile și luni, ci în sufletele dobândite, în lacrimile șterse, în inimile vindecate de rana păcatului. Odată a rămas un an și jumătate, altădată încă trei luni, pentru a semăna Cuvântul cel viu și a întări rădăcinile cre­dinței în sufletele celor ce aveau urechi de auzit. Predica lui a schimbat viața cetății, așa cum a schimbat viața tuturor locurilor prin care a trecut.

Multe semne creștine sunt păstrate în acel loc biblic. Ruinele unor altare, locul predicii Sfântului Apostol Pavel și numeroase vestigii valoroase care vorbesc despre cultura și stilul Corintului, frumusețea coloanelor și a capitelurilor cu specificul locului, a statuilor care s-au păstrat aproape intacte, a unor morminte, monede, vase de ceramică și piatră, care ne introduc în atmosfera unui loc deosebit de important, toate alcătuiesc un tablou de înaltă frumusețe. Toate aceste comori ale artei și meșteșugului sunt aidoma unor cărți de piatră care povestesc despre măiestria mâinilor omenești, dar pentru ochiul credinței ele sunt chiar mai mult - sunt mărturii ale unor inimi care au căutat frumosul și au găsit în cele din urmă pe Cel Preasfânt. Pentru noi, cei ce privim cu ochi duhovnicești, locul este cu adevărat însemnat nu prin ceea ce se vede, ci prin ceea ce s-a petrecut acolo. Pietrele pot să tacă, dar Duhul vorbește; coloanele se pot prăbuși, dar Cuvântul rămâne în veci. Corintul nu este doar o pagină din istoria lumii, ci un capitol de misiune apostolică, un loc unde Dumnezeu a rânduit ca prin Pavel să se aprindă făclia credinței, să se zidească Biserica vie, iar Evanghelia să pătrundă și să lucreze în inimi precum untdelemnul în candele.

Prin harul lui Dumnezeu, această lumină nu s-a stins cu veacurile, ci a continuat să lumineze cu putere multă prin urmașii spirituali ai Apostolului Pavel.

M-am bucurat în mod deosebit să-l întâlnesc de multe ori pe Mitropolitul Dionisie al Corintului. El a împrumutat din râvna Apostolului, fiindu-i următor vrednic în Biserica Greciei. Ca Sfântul Pavel odinioară, și el purta în sine acea chemare dumnezeiască care nu-i dădea pace până nu împărțea tuturor comoara Evangheliei.

Vocația și strădania sa, asemenea unui foc nestins, se aprinseseră din tinerețe, după chipul apostolic, neliniștit fiind pentru cele ale mântuirii și dăruit cu toată ființa lucrării Evangheliei. Fiu al Atenei celei luminate de făcliile filosofiei și ale cugetării adânci, a învățat Teologie la Universitatea din Cetatea lui Pericle, acolo unde altădată Pavel a vorbit despre „Dumnezeul cel necunoscut”, apoi și-a continuat studiile postuniversitare în filosofie, la Universitatea Aristotel din Tesalonic.

Așa s-au unit întru el izvoarele înțelepciunii celor două școli, de la Atena și Tesalonic, ambele cu filonul înțelepciunii vechi și al cuvintelor Scripturii, pe care le-au primit în urma predicii apostolice. În sufletul său s-a împletit înțelepciunea elenă cu dragostea apostolică, filosofia cu rugăciunea, cultura și credința, făcând din el un pod între lumea antică și cea nouă, între trecut și prezent.

Dionisie Mantalas (născut la 25 aprilie 1952) a devenit monah la 18 ani, în Mănăstirea Hrisopighi (Izvorul de aur), la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ca un semn al chemării cerești și al misiunii ce i se va încredința. Acest semn profetic al zilei în care a îmbrăcat rasa monahală părea să-i vestească destinul - acela de a deveni continuatorul lucrării celor doi mari Apostoli în pământul elen. A primit hirotonia ca ierodiacon la 18 ianuarie 1974, în Pirgos, iar la 11 martie 1979 a fost hirotonit ieromonah și hirotesit arhimandrit, prin mâinile Mitropolitului Hrisostom de Halkida, unde a slujit mulți ani cu osârdie ca protosinghel (vicar), predicator și secretar (cancelar) al Mitropoliei.

Pentru vrednicia lui i s-a încre­dințat lucrarea misionară de la Apostoliki Diaconia (Diaconia Apos­tolică) din Atena și apoi a fost rânduit secretar general (arhigramateas) al Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.

După adormirea întru Domnul a Mitropolitului Pantelimon Karanokolas, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, luminat de harul alegerii, l-a rânduit, la 15 octombrie 2006, pe Dionisie Mantalas ca ierarh al istoricei și apostolicei Mitropolii de Corint, Sikion, Zemenou, Tars și Polyfengous.

Întâlnindu-l de multe ori la Iași, București și la Corint, am apreciat zelul său neobosit pentru predicarea cuvintelor Evangheliei. În fiecare întâlnire cu el simțeai că nu vorbeai doar cu un om învățat, ci cu un suflet în care ardea aceeași dragoste care-l mistuise pe Sfântul Pavel pentru corinteni. Am remarcat cuvintele sale de o deosebită conștiință eclesială, grăirea lui fiind adesea ca tunetul, ce deșteaptă inimile amorțite, dar și ca izvorul de munte, care aduce răcorire și hrană sufletească. Era un autentic apărător al valorilor creștine și un bun patriot. Cuvântul său era alteori cânt tainic, asemenea unei simfonii cerești, ce atingea adâncurile sufletului și-l ridica spre cer.

Acestea erau motivele pentru care Mitropolitul Corintului a fost adeseori invitat la sărbători ale Bisericii Greciei, la Atena ori în diferite mitropolii, chiar dincolo de granițe, precum și la emisiuni de radio și televiziune, ca un sol al Ortodoxiei și vestitor al păcii lui Hristos. Glasul lui răsuna pretutindeni unde era chemat, purtând în el ecoul aceluiași cuvânt care răsunase odinioară în piețele și sinagogile Corintului antic. Avea acel dar rar al vorbirii frumoase care nu este rod al învățăturii omenești, ci lucrare a Duhului Sfânt, sălășluit într-o inimă curată, arzând de dragoste pentru Hristos și pentru Biserica Sa.

În eparhia unde a fost rânduit arhipăstor în anul 2006, a întreprins o lucrare pastoral-misionară de anvergură, implicându-se în viața tuturor comunităților monahale și parohiale, aducând pretutindeni cuvântul dătător de viață și întărind inimile credincioșilor cu untdelemnul mângâierii. Ca Apostolul Pavel în vremea sa, și el mergea din sat în sat, din parohie în parohie, ducând aceeași veste bună care schimbase odată fața lumii. Fiecare pas al său pe cărările Corintului era o nouă pecete pusă pe lucrarea apostolică, o continuare a aceleași misiuni ce nu se încheie niciodată. A lucrat cu tinerii, a avut deschidere pentru colaborare cu autoritățile locale și cu cele centrale de la Atena pentru punerea în valoare a istoriei creștine din Corint și a organizat în anii păstoririi sale simpozioane dedicate Sfântului Apostol Pavel.

E drept că și în alte locuri din Grecia există o tradiție în acest sens, cum este cazul Mitropoliei de Veria, unde manifestările dedicate Apostolului Pavel au început îna­intea Corintului. Înțelegând istoria locului și profunzimea învăță­turilor sale, Mitropolitul Dionisie a considerat că Sfântului Pavel i se cuvine o cinstire deosebită, după cum și Apostolul a arătat față de corinteni cea mai mare grijă pastorală dintre toate cetățile pe care le-a adus la lumina Evangheliei.

Mitropolitul Dionisie al Corintului avea o căldură a inimii împrumutată din trăirile filocalice, inspirându-se mereu din cuvintele Evangheliei și ale scrierilor apostolice, dar și din viața marilor sfinți cu­noscuți drept sfinți corintineni, precum Sfinții Patapie, a cărui mănăstire se află deasupra vestitei cetăți de altădată și de acum a Corintului, Macarie, Ipomoni, Iason, Codrat, Rufina, Nicon și alții, mărturisitori ai Adevărului. Era asemenea unui grădinar spiritual care îngrijea nu doar florile prezentului, ci și rădăcinile trecutului, știind că numai așa grădina poate rodi pentru viitor. Fiecare sfânt corintinean era pentru el o stea în constelația spirituală a locului, iar el însuși se străduia să fie o nouă lumină în același cer. Cu adevărat, inima Mitropolitului Dionisie era ca un chivot al sfințeniei locale, bătând în același ritm cu inima Bisericii, și făcând ca numele Corintului să nu fie doar o amintire istorică, ci un loc al mărturisirii și al lucrării Duhului.

Mitropolitul Dionisie al Corintului a fost, prin rânduială de sus, unul dintre ultimii ierarhi pe care i-a rânduit întru slujire fericitul întru pomenire Arhiepiscop Hristodulos. A fost cu siguranță și unul dintre marii lui admiratori, pe care l-a urmat până la capăt. Din nefericire, a gustat și el din paharul acelorași suferințe pe care acesta le-a răbdat în viață, inclusiv încercarea grea a trupului și călătoria pe tărâm american cu dorința de a se trata într-o clinică de specialitate, purtând în suflet cuvintele Apostolului neamurilor: Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos (2 Corinteni 12, 7-9).

Astfel și Mitropolitul Dionisie, purtându-și crucea nu ca pe o povară, ci ca pe o cunună a răbdării, a arătat că adevărata tărie nu este în sănătatea trupului, ci în neclintirea sufletului, care în vreme de slăbiciune devine lăcaș al puterii lui Hristos. În suferința lui s-a oglindit suferința celui căruia i-a urmat, Sfântul Apostol Pavel, care a purtat în trupul său rănile lui Hristos și a găsit în neputința sa puterea cea mai mare. Era ca și cum istoria se repeta, prin aceleași încercări prin care au trecut Apostolii trebuiau să treacă și urmașii lor, pentru a fi demni de aceeași cunună.

Din viața oamenilor nu rămân bogățiile, nici vorbele spuse în treacăt, ci faptele și amintirile. Iar din viața aleșilor lui Dumnezeu rămân lumina, pildele și cuvintele roditoare ce se sădesc în inimile celor care i-au cunoscut. Se poate ca unele lucruri, suferințe sau hotărâri să fie greu de purtat și să rămână de neînțeles pentru cugetul omenesc, atât al celor care le-au primit, cât și al celor apropiați. Însă toate vin în viața noastră prin rânduială de la Dumnezeu, nu spre pedeapsă, ci întru pregătirea tainică pentru întâlnirea cea mare cu Hristos Domnul - Mirele sufletelor noastre.

Într-un astfel de duh trebuie să privim și viața Mitropolitului Dionisie - ca pe o candelă care a ars până la capăt, luminând puternic chiar și atunci când vântul sufe­rinței a bătut cu putere. Și precum spune Scriptura: „cei înțelepți vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 3). Astfel putem spune și despre Mitropolitul Dionisie că a fost o stea pe bolta spirituală a Corintului, care va lumina veacurile viitoare, amintind tuturor că acolo unde Apostolul Pavel a semănat, cuvintele nu încetează să rodească.