Acum câteva zile, pe o vreme geroasă, am fost în echipa care a vizitat șantierul Catedralei Mântuirii Neamului. Fac o scurtă paranteză: încă de pe vremea Patriarhului Teoctist de vrednică pomenire, când am auzit denumirea edificiului sacru (preluată după o sintagmă care a circulat în România interbelică, însă desemnând alte realități decât cele din ziua de azi), am găsit de cuviință ca numele să fie poate un altul. Un nume care să nu atingă coardele sensibile ale apartenenței la mântuire strict pe temeiuri etnice - o erezie condamnabilă, de când e creștinismul pe lume. Ci s-ar fi putut numi - asta am scris în presa vremii - Catedrala Sfântul Andrei, Apostolul Românilor. Așa am fi avut, simultan, racordul între creștinismul apostolic (din care ne tragem seva duhovnicească) cu neamul românesc încreștinat de Andrei, dar și vâna sfințeniei anistorice, care străbate veacurile și mileniile făcând legătura între ce a fost, ce este și ce va fi.
Oricum s-ar numi ea sau oricum va intra în uzul limbii bucureștienilor (care se pricep de minune la supranume și metafore urbane), clădirea te lasă fără aer! Adică îți taie respirația, la propriu, mai ales când pășești în adâncul ei. Deși încărcată cu schele și doar zona altarului este eliberată de țesătura metalică, totuși poți întrezări măreția și frumusețea lucrării. Când treci de iconostasul de piatră și pășești în altarul imens - ca un veritabil cort pietrificat care îi ține prinși în culoare pe Maica Domnului, pe îngeri și pe sfinți - ai sentimentul concret al doxologiei cerești. Liturghiile de pe pământ se vor uni cu cea cosmică, vor fi una în duhul laudei și dragostei pentru Creator, iar din înaltul concii absidei Maica Domnului Platytera veghează și se roagă. Nu ești singur, chiar dacă te simți mic, vezi protecția cerească venită de sus însă într-un fel de negrăit al intimității sufletești. Să nu fiu înțeles greșit: faptul că marile nave romano-catolice (cele gotice, în special) au și ele înălțimi colosale, faptul că cerul capturat între coloanele de piatră este uriaș, la rându-i, îți induce un sentiment de fragilitate, de făptură finită de lut care de-abia își poate ridica privirea spre înălțimi. La catolicii de odinioară, acolo sus nu te așteaptă nimeni, ci doar o cheie de boltă, niște arce și nervuri de piatră. Cerul catedralei e gol. Înalt, dar gol. În catedrala noastră însă cerul e primitor, îți zâmbește, te cheamă tainic. Acolo sus e Cineva! Iar când fastul, culoarea și cântarea vor irumpe în cadrul primelor Liturghii, cerul va fi mult mai posibil, mult mai aproape. Va fi un cer de proximitate!
L-am întâlnit pe șantier, deși era sâmbătă, pe Daniel Codrescu, iconarul hăruit și hărăzit să termine de așezat în mozaic cerul și pământul viitor. Un puzzle uriaș, un joc cu piese mici, colorate, care împreună descriu gigantice scene biblice sau file de sinaxar. Aceste piese, în număr de 10.000 pe metrul pătrat, luate separat nu reprezintă nimic. Doar mâna și planul iconarului pot să creeze frumuseți la scară mare, mesaje duhovnicești tulburătoare. Așa și oamenii: luați individual, au mare valoare. Însă așezați în comunități mai mari sau mai mici, devin armonie, devin cânt, devin energie...
Daniel zugravul mi-a vorbit despre lucrarea lui, despre uriașa responsabilitate pe care o are, dar și despre optimismul de a realiza ce și-a propus până la marele moment din 26 octombrie, reprezentat de sfințirea catedralei în prezența Sanctității Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului. Atunci va fi foială mare în cer și pe pământ, căci lumea secularizată de azi va primi replica unui popor credincios, care sună astfel: „Nihil sine Deo!” Și care nu este o vorbă goală, un simplu slogan, de vreme ce asistăm cu toții la aceste momente pe care unii le credeau imposibile. Singur Patriarhul Daniel a tras 15 ani la jugul speranței și tenacității ieșite din scara omenescului cotidian și a realizat în contul istoriei mântuirii poporului român cea mai mare, măreață, colorată și liturgică pagină a sa: Catedrala!
Ne vedem și ne revedem cu toții pe 26 octombrie să luăm parte - alături de noii Sfinți români - la ceasul de aur (și mozaic) al Patriarhiei Române din veacul al 21-lea, după Întrupare.
Ne-am obișnuit cu comemorările din fiecare an ale Bisericii noastre ortodoxe, care marchează atât momente istorice, cât și liturgice, dogmatice sau spirituale, încercând să trezească conștiința credincioșilor spre o viață activă și unitară din perspectiva mesajului pe care îl transmite.
Vreme de peste trei ani, Mântuitorul Hristos le-a vorbit Sfinților Săi Ucenici și Apostoli despre tainele Împărăției lui Dumnezeu. Fiind oameni cu măsuri și înțelegeri diferite, la început nu au pătruns sensurile adânci ale învățăturilor dumnezeiești, dar, când Duhul Sfânt s-a revărsat peste ei, mintea li s-a deschis, inima le-a fost luminată și au înțeles toate...
Suntem în timpul Postului Mare când în cursul săptămânii (de luni până vineri) se oficiază în biserici Liturghia Darurilor înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie Dialogul, autorul ei, pe care-l
Duhovnicia părinților deșertului și, în general, spiritualitatea ortodoxă se întemeiază pe ucenicie, pe trecerea învățăturii și a experienței de la o generație la alta, în mod direct. Dar, tocmai pe
.jpg)
Duminica a 2-a din post (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12 În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de
Umanismul, așa cum ni‑l prezintă istoria ultimelor secole, a pus în centrul atenției omul, uitând de raportarea lui la Creator. Însă „emanciparea” realizată nu a condus la împlinirea omului, la fericirea
Fraților, prin credință, Moise, când s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceața cea trecătoare a
Sfântul Benedict, al cărui nume înseamnă binecuvântat, era din cetatea Nursia, Italia, nu departe de Roma. S-a născut în anul 480 din părinţi dreptcredincioşi, cu bună stare. Fiind
Sfântul Grigorie Palama, Capitole despre rugăciune și curăția inimii, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 416-417 „(...) De aceea, cel care prin purtarea de grijă în vremea
Anul 1925 este foarte important pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru că Biserica noastră a fost ridicată la rang de Patriarhie. În acest an s-a desfăşurat un amplu proces de înfiinţare a Patriarhiei
În ultimii șase ani, la Casa Muzeu „Alexei Mateevici” din Căinari, în luna martie, împreună cu preoții din Protopopiatul Căușeni, cu preotul Valentin Baltaga din Parohia „Sfinții Arhangheli” și autoritățile din acest oraș, dar și cu mulțime de tineri, elevi și lucrători în domeniul culturii din raionul Căușeni, am oficiat slujba Parastasului și am participat la activitățile culturale dedicate preotului Alexei Mateevici (1888-1917), unul dintre poeții înzestrați cu mult har și talent, care ne-a lăsat cea mai frumoasă poezie dedicată limbii: „Limba noastră”.
Unii călugări din mănăstirile athonite, numiţi şi isihaşti, au ajuns să vadă lumina necreată a lui Dumnezeu. Dar adversarii lor respingeau posibilitatea vederii lui Dumnezeu de către om, negau distincţia dintre fiinţă şi energii în Dumnezeu, excluzând orice posibilitate de comuniune reală a omului cu Dumnezeu. Cel care a luat iniţiativa de a le răspunde acestora a fost Sfântul Grigorie Palama, care a vorbit despre posibilitatea cunoaşterii şi a unirii cu Dumnezeu, afirmând că nu există natură (fiinţă) nelucrătoare care să nu se manifeste în afară prin energii. Sfântul, pentru care isihasmul devenise un mod de viaţă, a răspuns că isihaştii nu văd Fiinţa lui Dumnezeu, ci energiile necreate care se revarsă din Fiinţa Lui.
În 28 februarie 2025 se împlinesc 240 de ani de la moartea martirică a lui Horea și a lui Cloșca, din anul 1785, la Alba-Iulia. Crișan murise deja în închisoare, în 13 februarie. Deși în raportul comisiei de anchetă se menționează că acesta s-a sinucis, există mai multe argumente care aruncă îndoiala asupra acestui lucru.
Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii, unul foarte profund, dens și uneori greu de asimilat. Temele abordate de el, cum sunt distincția dintre ființă și lucrările nezidite în Dumnezeu, distincția dintre teologie și vederea lui Dumnezeu în lumină, sunt adânci, greu de expus în cuvinte. Nici exprimarea lui nu este simplă, pe alocuri chiar aticizată și, mai mult, deși se folosește destul de des de metoda argumentației de tip aristotelian, documentaţia lui este laborioasă, nu ușor de urmărit, parcă vrând cu tot dinadinsul să-i invite pe detractorii lui să-i recitească paragrafele! Deci, da, Grigorie Palama este un teolog greu de descifrat și trebuie să recunoaștem și greu de digerat, nu numai de frații noștri de alte confesiuni, dar uneori și de noi. Bunăoară, citindu-l pe Varlaam, Achindin și mai ales pe Grigoras sau Dexios, s-ar putea să ni se pară la început mai clari, mai logici, mai digerabili! Totuși, dincolo de aceste dificultăți, Grigorie Palama este teologul luminii nezidite al lui Dumnezeu, teologul care ne arată cum să urcăm muntele Taborului pentru a-L întâlni acolo pe Hristos, izvorul luminii. Învățătura lui este despre viață, viața în Hristos.
