Paza limbii și biruința patimilor

Avva Hyperechios este un monah egiptean cu o gândire ascetică, însoțită de discernământ. Pentru el postul este important pentru că este „un frâu dinaintea păcatului”. Dar, mai mult decât asupra postului, insistă asupra stăpânirii limbii. Bătrânul spunea: „Cine nu-și stăpânește limba la mânie nu-și va birui nici patimile”. Detaliile de aici contează. Bătrânul nu vorbește despre stăpânirea limbii (sau, cu alte cuvinte, paza vorbirii) în general, ci fix într-un moment de vulnerabilitate, anume la mânie; pentru că mânia este o formă de nebunie temporară, un foc ieșit de sub control. Tocmai acesta este testul, momentul cheie în care se poate judeca gradul de înfrânare.

Postul, oricât de aspru ar fi, nu își atinge scopul dacă nu este dublat de lucrarea lăuntrică a minții și a inimii. Iar tăcerea în vremea mâniei este mai mult decât abținerea de la a rosti orice fel de cuvinte (chiar dacă acesta este primul nivel). Tăcerea ascetică merge mai departe și caută să domolească gândurile, să oprească furtuna din inimă, înainte ca aceasta să se reverse în afară și să-i rănească pe ceilalți.

Mânia dezlănțuită întunecă mintea și răstoarnă judecata și poate distruge, în câteva clipe, tot ceea ce a fost zidit cu trudă, în ani de nevoință.

Paza limbii este importantă pentru că „foc este limba, lume a fărădelegii. Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei” (Iacov 3, 6). Sfântul Apostol Iacov este atât de aspru deoarece vorbirea este capabilă să materializeze, să dea consistență patimilor lăuntrice. Realitatea din spatele cuvântului nerostit poate fi încă îmblânzită prin rugăciune și pocăință, însă cuvântul rostit scapă de sub controlul celui ce l-a emis și își face lucrarea sa, bună sau rea. În acest sens, stăpânirea limbii este o pavăză împotriva multiplicării păcatului: dacă gândul păcătos se oprește la nivelul minții, fără să fie rostit, el nu se va transforma în faptă și nu va hrăni patimile.

Între gând și faptă există treapta cuvântului. Dacă omul își păzește cuvântul, taie o verigă din lanțul patimii. Mânia, mândria, judecata aproapelui, clevetirea - toate se hrănesc prin cuvânt. Tăcerea nu este, deci, o simplă absență a vorbirii, ci o lucrare activă de păzire a inimii.

În plus, paza limbii este și un exercițiu de smerenie. Cel ce tace în vreme de mânie acceptă, fie și pentru o clipă, să nu aibă ultimul cuvânt, să renunțe la nevoia de a se justifica sau a se răzbuna.

Astfel, avva Hyperechios ne arată că stăpânirea limbii este un pas necesar spre biruința asupra patimilor. Cel ce își poate ține limba în frâu atunci când este provocat dovedește că a dobândit o stăpânire de sine care se răsfrânge asupra întregii sale vieți duhovnicești. Iar această biruință nu vine doar din efortul omenesc, ci din lucrarea harului, care se naște în smerenie.