Istorii de acum un veac. Franța și România

S-au împlinit zilele acestea 105 ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, care, dincolo de semnificațiile sale pentru România, ne-a readus în memoria afectivă Primul Război Mondial, jertfele uriașe pe care acea generație excepțională le-a făcut pentru împlinirea idealului național. În același timp, rememorarea „Marelui Război” nu este posibilă fără amintirea sprijinului și prieteniei pe care Franța ni le-a arătat în acele momente grele pentru noi și când ne-a dovedit din nou că este un prieten de nădejde. Iată de ce ne-am propus să aruncăm o privire prin istoria modernă a României și să reafirmăm caldele relații dintre cele două țări și, mai ales, acel sprijin de necontestat și decisiv în momentele cruciale ale istoriei noastre. Titlul acestor rânduri l-am ales inspirat de cuvintele scrise în presa interbelică de către Iuliu Maniu, care afirma în publicația lui Virgil Kerciu -„Ordinea” - că România nu poate uita ce datorează Franței.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, în România vechiului regat circula o butadă care spunea că orice român are două patrii - a lui și Franța. Chiar dacă nu cu­noaș­tem autorul, butada aceasta afirma legătura indisolubilă între cele două țări și cumva arăta afecțiunea românilor pentru Franța. Oare de ce? O călătorie prin istoria României din prima jumătate a secolului al XIX-lea ne arată că patria luminilor, Franța, a jucat un rol covârșitor în amplificarea conștiinței na­ționale și în cristalizarea idealului național al românilor în acel veac: unire și independență. Tinerii „bonjuriști” veniți de la Paris cu ideile revoluției și iluminismului francez au fost cei care au pus în practică un amplu program politic care viza crearea unui stat român modern prin unirea celor două principate, consolidarea acestuia și ulterior obținerea independenței față de Imperiul otoman.

Napoleon al III-lea, părintele României moderne

Așa cum știm, tot acest proiect politic a fost îndeplinit, iar istoria îi recunoaște pe liderii pașoptiști - Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, dar și pe principele Carol I drept fondatori ai României moderne. Despre rolul Franței în acest cadru s-a vorbit, dar mai puțin, iar figura lui Napoleon al III-lea, împărat al Franței (între 1852 şi 1870), a fost adeseori trecută sub tăcere. În vreme ce istoriografia franceză contemporană îl consideră un veritabil „părinte fondator al României”, referindu-se la acțiunile sale din perioada 1848-1866 și la rolul major pe care acesta l-a avut asupra țării noastre, începând cu 1848 și până în 1866. Să nu uităm că ieșirea celor două principate românești de sub influența nefastă a Rusiei, care își vedea interesul său imperial în zonă și nu pe cel al românilor, s-a datorat voinței lui Napoleon al III-lea. În cadrul Congresului de Pace de la Paris din 1856, Napoleon al III-lea a impus acest fapt, a cerut ca voința poporului român să fie consultată în problema unirii celor două principate și, mai mult, în 1857 s-a întâlnit cu regina Victoria a Marii Britanii la Osborne, convingând-o pe aceasta să susțină anularea alegerilor din Moldova, falsificate de caimacamul Vogoride. Restul este istorie. Dubla alegere a lui Cuza a fost recunoscută de Franța rapid, iar modernizarea declanșată de acesta a avut în spate sprijinul unor misiuni economice, politice și militare franceze venite în România pentru a oferi expertiză. Tot lui Napoleon al III-lea îi datorăm și stabilitatea actului de la 1859, când după abdicarea forțată a lui Cuza, marile puteri doreau ruperea unirii. Sprijinul lui Napoleon al III-lea pentru Carol I a fost și de această dată decisiv. Iată de ce și noi îl putem considera pe Napoleon al III-lea drept un mare prieten al românilor și unul dintre părinții fondatori ai României moderne.

Primul Război Mondial. Timpul Diplomației 1919-1920 și recunoașterea Marii Uniri

„Suntem la Porțile Orientului, unde totul este lejer și nimic nu este luat în serios”, „Sunteți admirabil de dezorganizați”, cele două expresii cu iz anecdotic și care la vremea lor au fost reținute și citate cu amuzament au fost spuse în contexte diverse de doi francezi, unul Raymond Poincaré, avocat și președinte al Franței între 1913-1920, iar celălalt general și șef al Misiunii Militare Franceze în România (1916-1918), Henri Mathias Berthelot. Pe undeva vorbele acestea exprimau unele dintre tarele pe care România le-a avut în momentul în care în Europa se declanșa, în 1914, Marele Război. Franța a dat un imbold românilor pentru împlinirea idealului na­țional de la 1918, atunci când în vara lui 1916, G. Clemenceau i-a cerut ultimativ lui Ion I. C. Brătianu ca țara noastră să intre în război „acum ori niciodată”, recunoscând în schimb dreptul legitim asupra Transilvaniei, după ce actul de aderare a României la acțiu­nea militară fusese negociat la sânge de Brătianu, fapt care îi exasperase pe politicienii francezi, care mai târziu nu au uitat acest lucru. Intrarea țării noastre în război a fost un sprijin pentru aliații aflați sub asaltul german la Verdun. Nemții au trebuit să disloce trupe de la Verdun și să le trimită în Transilvania pentru a opri înaintarea armatei române. Pe undeva plătisem o datorie morală Franței. Și aceasta, la rândul său, s-a revanșat prin trimiterea unei importante misiuni militare în România, cât și prin acordarea unui însemnat ajutor sub formă de echipamente de luptă: tunuri, mitraliere, puști, gloanțe, grenade, căști etc. Unii dintre francezii membri ai misiunii militare și-au dat viața pentru cauza românească, iar re­cu­­noștința noastră pentru aceștia, pentru generalul Berthelot a fost și va fi veșnică. După cum nici soldații români și jertfele lor pentru Marea Unire nu vor fi uitate. Odată terminat războiul, a început vremea diplo­mației, iar pentru Ion I. C. Brătianu momentul a reprezentat o grea încercare. Diplomația Antantei i-a reproșat acestuia faptul că România încălcase înțele­gerea din 4 august 1916 de a nu încheia pace separată cu Germania și, pe undeva, Clemenceau a dorit să pedepsească inflexibilitatea românului din vara lui 1916. Pentru ca divergențele să fie oprite a fost nevoie ca locul lui Brătianu să fie luat de Alexandru Vaida Voievod, dar și de inter­venția reginei Maria, care a întreprins un veritabil turneu diplomatic la Paris și Londra. Din această perioadă au rămas anecdotice și vorbele rostite de regină la întâlnirea cu Clemenceau, atunci când acesta din urmă i-a cerut să spună revendicările României: „Transilvania până la Tisa și tot Banatul. Dar, doamnă, cereți partea leului! De aceea, domnule prim-ministru, Leoaica se adresează vărului ei, Tigrul” (aceasta era porecla lui Clemenceau). Modul elegant de flatare a omului politic francez se pare că a avut efect, iar regina Maria și-a atins scopul turneului său - acela de a sprijini idealul național. Într-un final, la care au contribuit și alte împrejurări, precum atitudinea inflexibilă a guvernului maghiar, liderii francezi au revenit la sentimente mai bune față de ­România. A contat inclusiv modul în care geograful francez Emmanuel de Martonne a sprijinit cu profesionalism adevărul istoric, iar orașe precum Oradea sau Arad au fost trasate în interiorul gra­niței noastre prin tratatul de la Trianon.

Încheiem aceste rânduri în care am aruncat o privire asupra rela­țiilor dintre două țări cu un citat semnificativ al istoricului George Brătianu, publicat în ziarul „Ordinea” din 11 mai 1935: „În familia mea, aparţin celei de a treia generaţii, care în cursul unui secol şi-a făcut studiile superioare în Franţa. N-aş avea nevoie de nici o altă lămurire pentru a vă explica influenţele şi legăturile culturale atât de trainice între cele două ţări. Rămâne de asemenea un fapt pe care nici un român, fără nici un fel de «filie», nu poate şi nu trebuie să-l uite: în cursul acestui secol, de la tratatul din Paris, care încheia războiul Crimeei, la tratatele semnate în jurul Parisului în 1919 şi 1920, sprijinul Franţei, imperiale sau republicane, a determinat momente hotărâtoare ale istoriei noastre de la Uniunea Principatelor la Unirea cea Mare. În ce priveşte viitorul, nu pot decât să vă repet... Oricari ar fi diferenţele ce s-ar face între reprezentanţii forţelor noastre politice, oricari ar fi problemele cari ne deosebesc în viaţa internă a ţării noastre, Franţa nu găseşte aci decât prieteni. Ei ştiu că această prietenie se întemeiază pe respectul mutual al independenţii şi demnităţii celor două naţiuni, ei ştiu, de-asemenea, că pentru Franţa şi pentru Europa, o Românie puternică şi prosperă este o garanţie de ordine şi de securitate”.