Un stil de viaţă sănătos, esenţial în diabetul zaharat

Diabetul zaharat este o afecțiune caracterizată de concentrații crescute ale nivelului de glucoză în sânge ca rezultat al unor defecte de secreție și/sau acțiune a insulinei. Nivelul de glucoză din sânge se numește glicemie, valorile fiziologice normale ale acesteia fiind cuprinse între 70 și 99 mg/dL sânge. Valorile cuprinse între 100 și 125 mg/dL sunt catalogate drept hiperglicemie și constituie un semn de prediabet.

În organismul uman, glucoza din sânge provine atât din ingestia glucidelor alimentare (carbohidrați), cât și din sinteză proprie. Glucoza este preluată din sânge de către organe și țesuturi, îndeosebi de creier, mușchi și ficat, fiind un „combustibil” esenţial al celulelor.

Principalul mecanism de control al concentrației de glucoză plasmatică este constituit din următoarele elemente-cheie: celulele α și β pancreatice, insulina și glucagonul, țesuturile care depozitează și utilizează glucoza - mușchii, creierul, ficatul - și cele care eliberează sau sintetizează glucoza de novo - ficatul (85%) și rinichii (15%). Când nivelul plasmatic de glucoză crește, celulele β pancreatice eliberează insulină, care stimulează țesuturile sensibile la insulină să preia și să utilizeze glucoza.

Când nivelul de glucoză plasmatică scade, pancreasul eliberează glucagon, al cărui efect constă în descompunerea glicogenului din ficat și din mușchi, cu eliberarea glucozei. În urma ingerării glucozei din alimente, este stimulată se­creția de insulină a celulelor β pancreatice.

Insulina influențează glucoza plasmatică pe mai multe căi: inhibă sinteza în ficat; crește asimilarea glucozei de către ficat, mușchi și țesutul adipos; inhibă eliberarea de acizi grași din țesutul adipos. Toate aceste acțiuni ale insulinei contribuie la utilizarea glucozei ingerate și refacerea nivelului normal al glicemiei după o masă.

Insulina este un hormon produs de celulele β pancreatice necesar pentru utilizarea sau depozitarea combustibililor celulari: carbo­hi­drați, proteine, grăsimi. La momentul stabilirii diagnosticului de diabet se estimează că celulele β pancreatice au pierdut 50% din funcția de secreție a insulinei. Totodată, celulele corpului devin rezistente la acțiunea insulinei, nemaipreluând adecvat glucoza din sânge. Astfel, hiperglicemia apare mai întâi ca o creștere a glicemiei postprandiale (după masă), urmată de creșterea glicemiei à jeune (pe stomacul gol). În plus, insulina nu mai poate inhiba secreția de glucagon a celulelor α pancreatice, ducând la creșterea sintezei de glucoză la nivel hepatic. Această condiție caracterizată de reducerea sensibilității la insulină și a se­creției de insulină se numește glucotoxicitate.

Rezistența la insulină se manifestă și la nivelul celulelor adipoase, determinând creșterea nivelului de acizi grași liberi în sânge. Acest lucru contribuie suplimentar la scăderea sensibilității la insulină, a secreției de insulină la nivel pancreatic și la creșterea sintezei de glucoză în ficat, condiție numită lipotoxicitate.

În fazele inițiale ale apariției rezistenței la insulină, pancreasul produce o cantitate suplimentară de insulină (hiperinsulinemie). În lipsa unor schimbări în stilul de viață (mișcare, dietă, odihnă, nivel de stres), pancreasul nu poate secreta continuu cantități suplimentare de insulină; în consecință, se instalează hiperglicemia. Astfel, nivelul de insulină va fi constant prea mic față de necesarul creat de nivelul crescut de glucoză.

Diabetul zaharat contribuie semnificativ la creșterea ratei morbi­di­tății și mortalității, care poate fi re­dusă prin diagnostic precoce și tratament adecvat. Obiectivele terapiei medicale nutrițio­nale vizează: dezvoltarea și men­ținerea unor obiceiuri alimentare sănătoase, bazate pe consumul de alimente variate și hrănitoare în porții potrivite din punct de vedere cantitativ; evitarea consumului de alcool; atingerea unor niveluri plasmatice potrivite ale glucozei și lipidelor și a tensiunii arteriale; atingerea și menținerea unei gre­utăți corporale potrivite (IMC cuprins între 18,5 și 24,9); prevenirea sau întârzierea instalării com­pli­cațiilor.

Nu este recomandată suplimentarea cu vitamine, minerale, anti­oxidanți etc. decât în cazul unor deficite dovedite paraclinic. Dacă se dorește utilizarea unor suplimente alimentare ca adjuvante la terapia medicamentoasă, este recomandată consultarea medicului specialist în diabet și boli de nu­triție.

Este esențială evitarea alimentelor ultraprocesate (făină albă și produse derivate: pâine albă, paste albe, biscuiți etc.; orez alb, zahăr, chipsuri ș.a.), a celor bogate în omega-6 (ulei de floarea-soarelui, alimente prăjite, fast-food) și a grăsimilor de tip trans (margarină, produse de patiserie). De asemenea, trebuie avut în vedere că nu doar zahărul, ci și alte tipuri de îndulcitori, inclusiv cei artificiali, stimulează producerea de insulină. În plus, aceștia pot avea un impact negativ și asupra microbiotei intestinale. Singurul îndulcitor recomandat în nutriția persoanelor cu diabet este eritritolul.