„Izvorul Vieții în mormânt se pune și scară către Cer mormântul se face”

Praznicul Adormirii Maicii Domnului, pentru care noi creștinii ne pregătim în chip deosebit, prin post, fapte de milostenie și prin împlinirea rânduielilor de rugăciune aşezate de Biserică, este așteptat cu multă bucurie și nădejde în fiecare an. Mutarea Maicii lui Dumnezeu prin moarte la viața cerească înseamnă vrednicia de a ședea pe tron, în cerurile cerurilor, alături de Fiul său, Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de unde veghează și mijlocește pentru ocrotirea, iertarea și mântuirea întregii lumi.

Unul dintre numeroasele texte imnografice ale slujbei sărbătorii Adormirii Maicii Domnului evidențiază rolul Născătoarei de Dumnezeu de pururea rugătoare pentru noi oamenii: „Fericimu-te pe tine toate neamurile, Născătoare de Dumnezeu Fecioară. Că întru tine, Cel neîncăput, Hristos Dumnezeul nostru, a binevoit a încăpea. Fericiți suntem și noi, folositoare pe tine avându-te. Că ziua și noaptea te rogi pentru noi, iar tăria poporului tău cu rugăciunile tale se întărește. Pentru aceasta lăudându-te grăim ție: Bucură-te ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine” (Ipacoi).

În general, când ne vorbește despre Maica Domnului, Biserica o preacinstește în cuvinte de laudă, adică prin cântări și imnuri. Ne întrebăm, de ce? Fiindcă prin retorica, vibrația emoțională și harisma poeziei imnografice noi creștinii o simțim mult mai aproape și cultivăm cu ea o legătură de profundă duioșie. Prin cântările adresate ei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ascultă rugăciunile de cerere pentru neputințele, lipsurile, încercările și necazurile prin care trecem în viață și, asemenea unei mame care se jertfește pentru copiii ei, Maica Domnului ne îmbrățișează cu deplină iubire. Într-adevăr, imnografia ortodoxă ne-o înfățișează adesea ca fiind unica sau singura scăpare și grabnic ajutătoare, atunci când suntem disprețuiți și abandonați de semeni. Precum Fiul său, Maica Domnului nu-și întoarce fața sa de la noi și de la nevoile noastre. De aceea, noi creștinii ortodocși și nu numai, cunoscând bunătatea și dragostea ei plină de gingășie, alergăm către ea, cea denumită în cântări Ușa mântuirii, întrucât, prin ea s-a lucrat de către Dumnezeu, pe pământ, mântuirea neamului omenesc, iar după mutarea Maicii Preacurate la cele cerești, ea izbăvește, adică salvează și scapă moștenirea sa, adică întreg neamul omenesc. Limbajul poetico-imnografic folosit de Biserică vine în prelungirea limbajului Sfintei Scripturi și încearcă să surprindă, prin expresii poetice și antinomice, într-un mod asemănător, realitatea de dincolo de cele văzute cu ochii trupești, cu care noi suntem obișnuiți, sau rea­litatea de negrăit, de dincolo de orice înțeles sau exercițiu logic bazat pe intelect, cu care operează, de regulă, mintea omenească. Biserica, prin cântările ei, încearcă să ne acomodeze prin limbaj poetic, plin de sensibilitate și cu profund conținut teologic, cu realitățile lui Dumnezeu Cel de nepătruns cu mintea. Atunci când se face referire la Maica Domnului, imnografii recurg și se inspiră din poetica Psalmilor, a Cântării Cântărilor și a scrierilor profetice, dar și din cuvintele de laudă ale Sfinților Părinți. Adresate direct, la timpul prezent, cântările compuse întru preacinstirea Maicii Domnului, pe de o parte, îi aduc laudă și o preacinstesc, fermecându-ne prin noblețea și frumusețea lor poetică și muzicală, iar pe de altă parte, ne fac să ne simțim într-o legătură mult mai strânsă cu ea și mult mai apropiați de ea. În alcătuirea acestor imnuri, imnografii au pornit, de regulă, de la prefigurările veterotestamentare ale Născătoarei de Dumnezeu, numind-o: chivotul sau sicriul sfințeniei, muntele cel cu umbra deasă, scara cerească, roua de pe lână, năstrapa cea de aur cu mană, Tablele Legii pe care au fost dăltuite cele zece porunci, norul cel ușor, rugul cel nears de la Horeb, cădelniță de aur, cuptorul cel încins din Babilon etc. Unul dintre troparele cântării a VI-a a primului Canon al Utreniei sărbătorii ne-o înfățișează pe Maica Domnului în astfel de expresii: Cu adevărat pe tine ca pe o făclie luminoasă a Focului celui fără de materie; ca pe o cădelniță de aur a Cărbunelui celui dumnezeiesc; ca pe o năstrapă și toiag și tablă de piatră de Dumnezeu scrisă; ca pe un sicriu sfânt și ca pe o masă a pâinii vieții, în Sfânta Sfintelor te-a sălășluit, Fecioară, Cel născut al tău. Contemporanii iudei n-au văzut legătura dintre imaginile tipologice vechi și împlinirea acestora în persoana Născătoarei de Dumnezeu, ci doar după întemeierea ei, la Cincizecime, Biserica, ancorată întru Duhul Cel Preasfânt, le-a lecturat în cheie mariologică, considerându-le ca stând în legătură și referindu-se direct la Maica Domnului. Iată, acum, o altă expresie, de data aceasta paradoxală, cuprinsă în troparul Adormirii sale, subliniază calitatea Maicii Preacurate de mamă și totodată fecioară: Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit-o, de Dumnezeu Născătoare, mutatu-te-ai la Viață fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale, izbăvești din moarte sufletele noastre. În acest tropar, între nașterea sa suprafirească și mutarea ei din moarte la viață, de către Fiul său, imnograful face o paralelă. Dacă prin nașterea Mântuitorului nu i-au fost anulate pecețile fecioriei Maicii Sale, Fiul său întrupat și născut din ea, păzind-o în veci preacurată și neschimbată, tot astfel, prin plecarea și mutarea ei la ceruri, nu părăsește neamul omenesc, ci rămâne în legătură cu el, ocrotindu-l și dându-i cele ce-i sunt spre folos. Deci, cea care a acceptat să nască pe pământ mântuirea lumii, prin mutarea sa de către Fiul ei la cer, își continuă, de acum, mai intens lucrarea sa de mântuire (salvare) și de mijlocire pentru lume. Ea împărtășește și răspândește viață, asemenea Fiului ei, Izvorul Vieții. Aceeași învățătură se desprinde și din irmosul cântării a IX-a a primului Canon al Utreniei sărbătorii: Se biruiesc hotarele firii întru tine, Curată Fecioară, că nașterea feciorește și moartea arvunește viață. Ceea ce ești după naștere fecioară și după moarte vie, izbăvești pururea, Născătoare de Dumnezeu, moștenirea ta. Iată cât de frumos și de inspirat împletește Sfântul Cosma de Maiuma cele două perechi de expresii antinomice: naștere - feciorie, moarte - viață, ce nu pot fi concepute și acceptate decât în lumina credinței și a lucrării harice și suprafirești a lui Dumnezeu. Prin puterea Domnului pot fi biruite hotarele (limitele) firii, căci la Dumnezeu toate sunt cu putință. Prin lucrarea lui Dumnezeu, în persoana Născătoarei de Dumnezeu fecioria se conciliază cu nașterea și moartea cu viața. Așadar, nu putea fi stăpânită de moarte și de coruptibilitate (stricăciune) cea care a născut Viața Hristos. Pentru că a fost în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl și a primit să-L zămislească pe Fiul lui Dumnezeu după trup, Născătoarea de Dumnezeu s-a învrednicit și s-a bucurat de mari daruri de la Fiul său, îndeosebi, de mutarea ei de pe pământ la cer. Moartea sa trupească a fost prilej de trecere către viața cea veșnică, fiindcă se cuvenea ca aceea care a fost locaș al Izvorului Vieții și L-a purtat în pântecele ei pe Cel ce este Viața adevărată să nu guste stricăciune, ci să fie strămutată la viața veșnică și să fie veșnic vie și să se roage neîncetat pentru noi. Condacul sărbătorii pune în lumină chiar aceste învățături sfinte ale Bisericii noastre: Pe Născătoarea de Dumnezeu, ceea ce este în rugăciuni și în folosințe neadormită, nădejdea cea neschimbată, mormântul și marea nu o au ținut-o. Căci ca pe Maica Vieții, la viață a mutat-o Cel ce S-a sălășluit în pântecele ei cel pururea fecioresc. Drept recunoștință, Împărătesei prealuminoase și precurate, care a adus laolaltă și a unit prin nașterea Sa supranaturală cerul și pământul, Biserica, în pleroma ei, îi aduce imnuri de laudă și de mulțumire. Astfel, Îngerii, care la adormirea ei cântau laude de îngropare, drepții, apostolii care au purtat spre mormântul din Ghetsimani preacuratul ei trup, toți sfinții și întreaga făptură o preacinstesc pe Născătoarea de Dumnezeu la acest slăvit praznic al mutării sale la ceruri, iar noi cei de pe pământ îi aducem ofrandă de preavenerare și împreună cu Sfântul Ioan Damaschin, cel care i-a închinat cuvinte de laudă, o rugăm zicând: „Primește-ne așadar râvna, care e mai presus de puterea noastră, și dă-ne izbăvire, înstrăinare de patimile sufletești, alină-ne bolile trupești, dezleagă-ne strâmtorarea, dăruiește vieții noastre liniștire și ne luminează duhul. Întărește-ne dorința către Fiul tău, fă-ne viața bineplăcută Acestuia, spre a ne face părtași acelei fericiri ca, văzându-te strălucind întru slava Fiului tău, să-ți înălțăm imnuri, pururea veselindu-se dimpreună întru adunarea celor ce prăznuiesc după cuviință în Duhul mântuirea cea lucrată prin tine de către Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, a Căruia este slava, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin („Cuvânt la Praznicul Adormirii Stăpânei noastre de Dumnezeu Nascătoarea, III, în Cuvântări la sărbători împărătești, la sărbători ale Maicii Domnului și la sfinți, EIBMO, București, 2010, p. 295).