Vârsta eșecurilor

În umbra vie a experienței gânditoare, după eșecul digerat al propriei vieți, bătrânețea pare o oază odihnitoare. În sfârșit, te poți lepăda de stratul de conveniențe străine de tine, regretele care te munceau până mai ieri dispar în neantul unei memorii aproximative, planurile și grijile zilei de mâine sunt reduse la tăcere ca o ceată de copii obraznici de perspectiva consumării unei înghețate neaștep­tate. În această atmosferă în sfârșit respirabilă, poți gândi încet, poți gândi în liniște. În sfârșit, îți poți cântări viața asemenea unui doctor care diseacă un trup pentru a afla boala care i-a pus capăt existenței. Prin oglinda gândului amar al unui sfârșit apropiat, apa propriei minți se limpezește până la a deveni apa grea a reactoarelor nucleare: poate îmbrățișa chiar și ceea ce desființează tot și poate potoli chiar și cea mai îndărătnică substanță din univers. Dar și reversul ei este uluitor: pentru cine nu rabdă umbra propriului trecut, vederea lui în toată splendoarea se poate dovedi năucitoare precum ne descrie acest fragment din romanul Cronică de familie: „Dorința ei de-a fi și de-a avea, dorința ei de putere și de a poseda, furia disperată de a nu pieri, fusese zădărnicită. Urma mediocritatea, relativa sărăcie, plictiseala, bătrânețea, bolile, singurătatea, moartea, nimicul. Oase putrezite în pământ. Și nicăieri nimic, nici o scăpare, nici o salvare, nici o ușă deschisă: tocmai acum se închisese ultima. Nu mai era nimic. Gata” (Petru Dumitriu, Cronică de familie, vol. II, București, Ed. Fundației Culturale Române, ³1993, pp. 303-304).

Este bătrânețea vârsta eșecurilor? Orice cântărire a propriei vieți pare a se încheia cu un eșec, indiferent de vârstă. Însă bătrân fiind, acest eșec pare să fie mai dulce ca niciodată. Vrei, nu vrei, trebuie să îl accepți ca atare - nu mai ai energie să te frămânți, să analizezi, să jubilezi atât de mult la îndreptarea eventualelor greșeli. Bucuria și tristețea îți devin molcome, parcă paralele cu propria-ți inimă. Doar seninătatea îți mai descrețește fruntea brăzdată de riduri asemenea unui câmp proaspăt pregătit pentru o eternă însămânțare. Poate că nu reușim să ne înțelegem aceste stări tot mai străvezii pe măsură ce avansăm în vârstă, poate că unele fantome și fantoșe ale trecutului se mai strecoară încă sub ochii noștri: vechile păcate, greșeli, netrebnicii atât de generale poate multor oamenilor, atât de specifice însă nouă înșine. Dar chiar și așa, cel înțelept va mulțumi lui Dumnezeu și pentru greșelile sale. Dacă în schimbul lor a dobândit pocăință și smerenie, îndreptarea sa sufletească, atunci ele au o valoare pedagogică incalculabilă. Oricum, din greșeli învățăm întreaga noastră viață.

„Tinerețea are fața frumoasă, bătrânețea are sufletul frumos”, spune un proverb scandinav. Frumusețea nu înseamnă absența oricăror defecte, ci încorporarea acestora într-o imagine armonioasă, depășirea lor, așezarea lor în slujirea unui bine mai înalt. Odată cu bătrânețea vine și înțelepciunea, iar prin lentilele corectoare ale celei din urmă, întreg peisajul vieții noastre prinde contururi precise, corect și unanim definite. Viața frumoasă nu coincide cu absența eșecurilor, ci cu transfigurarea lor, cu înțelegerea adevăratelor lor lecții și consecințe, nu cu o înnegurare continuă în care regretele sfâșie firava pânză a existenței noastre vremelnice pe acest pământ.

Un poet iscusit mărturisea: „Copilul râde:/ Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!»/ Tânărul cântă:/ «Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!»/ Bătrânul tace: «Iubirea și jocul meu e-nțelep­ciu­nea!»” (Lucian Blaga, „Trei fețe”, în: Opera poetică, ediție îngrijită de George Gane și Dorli Blaga, București, Ed. Humanitas, 2009, p. 37). Înțelep­ciunea de a ne privi eșecurile cu o oarecare detașare la vârsta a treia, dar și „joaca” psihologică de a nu mai lua viața pământească atât de mult în serios cum o făceam în tinerețe sunt, deopotrivă, semne ale înseninării noastre sufletești. Luminozitatea bătrâneții stă tocmai în cântărirea corectă a vieții deja trecute. O viață atât de similară multor altora deja trăite sau încă netrăite pe deplin. În definitiv, așa cum ne învață Ecclesiastul: „Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple” (Ecclesiastul 1, 7). Toate existențele trecătoare converg către veșnicie, iar veșnicia așteaptă în continuare venirea multor altor râuri. În fața unei astfel de imagini putem redefini bătrânețea nu drept vârsta eșecurilor, ci a deplinei înțelegeri a vieții: cu bunele și relele ei, cu reușitele și înfrângerile aferente. Adevărata vârstă de aur a omului înțelept.