An omagial
100 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Buftea

100 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Buftea

Participarea țării noastre la Primul Război Mondial alături de Antantă este și astăzi un reper al modului în care acea extraordinară generație care a înfăptuit Marea Unire a știut să‑și urmărească obiectivele și să se sacrifice pentru împlinirea idealului național. Din păcate, adesea uităm că România anului 1918 s‑a clădit pe jertfele și suferințele unor oameni. Ocuparea Munteniei în decembrie 1916, incendierea rafinăriilor de petrol, a depozitelor de cereale, refugiul populației în Moldova și tifosul exantematic, lipsa alimentelor, jertfele pe front ale sutelor de mii de soldați au fost, fără îndoială, momentele cele mai dramatice ale acestei națiuni în drumul ei spre Marea Unire. La acestea se adăugă și umilința de a fi obligat să semnezi o pace înrobitoare.

Semnarea Păcii de la BufteaBucurești din data de 7 mai 1918 nu a fost o consecință a cursului luptelor de pe frontul român, acolo unde armata noastră a stat neclintită în fața unui dușman pe care l‑a îngenuncheat în luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz, ci a revoluției bolșevice conduse de Lenin. O revoluție care a scos Rusia din război, iar pe noi ne‑a lăsat ca singura forță beligerantă pe frontul de est. Așadar eram singuri împotriva unei uriașe mașini de război – Puterile Centrale (Germania, Austro‑Ungaria, Turcia și Bulgaria), aflate în proximitatea noastră.

În decembrie 1917, România a semnat la Focșani un armistițiu cu Puterile Centrale, dar, din păcate pentru armata noastră, luptele nu s‑au încheiat, pentru că în ianuarie ne‑am văzut puși în dificila situație de a lupta cu fostul nostru aliat - armata rusă. O armată animată de idealurile bolșevice și cuprinsă de anarhie, care jefuia tot ce‑i cădea în cale și din acest considerent a trebuit alungată din țară.

Pace sau război

Deciziile liderilor bolșevici ruși de a ieși din război ne‑au adus în situația de a fi somați, la sfârșitul lunii ianuarie 1918, de către germani: România să‑și precizeze poziția război sau pace, altfel rupem armistițiul și continuăm războiul.

Dintr‑odată liderii români de la Iași s‑au văzut puși în dilemă: să continue lupta, așa cum cerea Franța prin vocea generalului Berthelot, sau să accepte încheierea unei păci separate cu toate consecințele care decurgeau din ea: condițiile grele pe care cel mai probabil aveau să le impună învingătorii și pierderea avantajelor promise de Antantă în cazul câștigării războiului, și anume recunoașterea unirii Transilvaniei cu România.

La Consiliile de coroană desfășurate în ianuarie 1918 s‑au luat două importante decizii: prima era aceea a demisiei guvernului Ion I.C. Brătianu‑Tache Ionescu și numirea unui nou guvern condus de generalul Alexandru Averescu, iar a doua era ca noul guvern să tergiverseze cât de mult se putea încheierea păcii. A doua decizie avea o rațiune foarte clară: prin încetinirea negocierilor și amânarea semnării unei păci exista posibilitatea ca, în aceste luni, Antanta să obțină o victorie decisivă pe frontul de vest împotriva Germaniei, iar condițiile să se modifice radical.

Alexandru Averescu a numit o delegație, condusă de Constantin Argetoianu, însărcinată să poarte negocieri cu Puterile Centrale. La sfârșitul lunii ianuarie, această delegație s‑a deplasat la București, unde a luat contact cu pretențiile și condițiile Germaniei față de România. Comunicarea condițiilor făcută de către germani a fost un adevărat șoc pentru liderii politici români aflați la Iași. Germanii solicitau cedarea Dobrogei, a unor importante facilități economice, demobilizarea și dezarmarea armatei, dar și îndepărtarea de pe tron a regelui Ferdinand, vinovat în fața rudelor sale imperiale de faptul că trădase interesele familiei de Hohenzollern și apărase cauza țării sale.

Condițiile semnării tratatului

La data de 5 martie 1918 a fost semnat la Buftea și acordul preliminar de pace, practic s‑a creat un cadru pentru definitivarea tratatului de pace. Cu aceeași dată, guvernul Averescu, care nu se mai bucura de sprijinul politic inițial și nici de cel al familiei regale, a demisionat, fiind pusă în practică așa‑numita „rezervă regală”, o ultimă soluție prin numirea lui Alexandru Marghiloman, un filogerman convins, ca prim‑ministru. Regele Ferdinand și restul liderilor de la Iași au stabilit să ia această decizie fiind convinși că noul guvern și liderul său se vor bucura de simpatia și încrederea germanilor și vor putea să obțină condiții mai bune de pace.

Realitatea s‑a dovedit a fi alta. Alexandru Marghiloman nu a reușit să obțină condiții mai bune și s‑a văzut nevoit să semneze un tratat de pace care avea să‑i pecetluiască mai târziu cariera politică.

La data de 7 mai 1918, la palatul Cotroceni, şefii delegațiilor României - Alexandru Marghiloman prim‑ministru, Germaniei - Richard von Kühlmann, ministru de externe, Austro‑Ungariei, Stefan Baron Burian de Rajecz, ministru de externe, Bulgariei - Vasile Radoslavoff, prim‑ministru, Turciei - Ahmed Nessimi Bey, ministru de externe, au semnat Tratatul de pace. Acesta conținea un document – Tratatul Colectiv cu 8 capitole și 31 de articole, apoi alte tratate separate cu Puterile Centrale, Convenții juridice, economice, contabilizând 137 de pagini etc.

Conținutul celor opt capitole

Cele opt capitole ale Tratatului Colectiv conțineau prevederi legate de: demobilizarea forțelor militare române; cesiuni teritoriale; despăgubiri de război; părăsirea teritoriilor ocupate; regularea navigațiunii pe Dunăre; egala îndreptățire a confesiunilor. La capitolul de cesiuni teritoriale se stipula că sudul Dobrogei și Cadrilaterul reveneau Bulgariei, restul Dobrogei era administrat în comun de Puterile Centrale, portul Constanța era luat de germani, României i se garanta accesul la mare pe drumul Cernavodă–Constanța, alți 7.000 km² din zona carpatică reveneau Austro‑Ungariei. Un al doilea document important al tratatului, Convenția economică încheiată cu Germania și Austro‑Ungaria, prevedea cedarea și concesionarea rezervelor petroliere către aceste țări pentru o perioadă de 90 de ani, a surplusului de cereale și vite pentru export, iar prețurile la care erau achiziționate erau stabilite de către comisii mixte. România era obligată să‑și demobilizeze armata, să accepte pe teritoriul ei armata de ocupație, să ofere condiții preferențiale supușilor Puterilor Centrale, să nu pedepsească pe cei care avuseseră atitudini filogermane sau care trădaseră țara în favoarea Germaniei, așa cum se întâmplase în cazul colonelului Sturdza. Dureros era faptul că România pierdea 27.000 km², 800.000 de locuitori, dar și independența economică.

Din fericire, Tratatul nu a fost ratificat de către regele Ferdinand și nu a produs efecte decât până la finalul lunii octombrie, când a fost denunțat. De altfel, România a decretat din nou mobilizarea și a declarat război Puterilor Centrale pe 10 noiembrie 1918. Pacea de la Buftea‑București a devenit nulă în plan internațional prin încheierea tratatelor de pace de la Versailles, Saint‑Germain, Neuilly, Trianon între statele Antantei și cele ale Puterilor Centrale.

Putem conchide, la final, că Pacea de la București a fost unul dintre cele mai dureroase și neplăcute episoade ale istoriei României în epoca 1914‑1919 și că aceasta rămâne și astăzi o lecție aspră a trecutului nostru.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!