Documentar
1714 - Locuri Brâncoveneşti

1714 - Locuri Brâncoveneşti

Evenimentele din 1714, cărora le-au căzut victime domnitorul Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, şi Ianache Văcărescu, au fost relatate în detaliu de mai mulţi autori contemporani sau chiar martori ai evenimentelor. Cu toate acestea, localizarea evenimentelor a fost până astăzi cel puţin aproximativă, din cauza schimbărilor de denumiri şi chiar de perspectivă urbană atât în Bucureşti, cât şi în Istanbul. În intenţia de a localiza şi marca aceste locuri, pentru împlinirea în 2014 a 300 de ani de la desfăşurarea evenimentelor, m-am sprijinit pe sursele de literatură cunoscute, pe unele noi şi pe cercetarea personală a locurilor din Turcia şi România.
 
Dacă locul arestării domnitorului - Curtea Veche, din Bucureşti - nu este nici o taină, deja localizarea Caselor Brâncoveneşti, de la care pornea Drumul Mogoşoaiei, a devenit o problemă prin reaşezarea cursului Dâmboviţei pe al cărei mal stâng se aflau, pentru a ajunge, după două resistematizări, pe cel drept. Situl, pentru că numai acesta a mai rămas după decizia absurdă de demolare a acestora din 1912, se găseşte acolo unde se intenţiona pe atunci să se construiască sediul Senatului, proiect abandonat din cauza reorientării priorităţilor din preajma războaielor balcanice şi a tensiunilor dinaintea declanşării Primului Război Mondial. 
 
O coincidenţă, ca multe altele întâlnite pe parcusul cercetării mele, face ca după numai doi ani, în 1914, dascălul Bisericii „Sfântul Gheorghe“-Nou, Ioan Ungureanu, şi istoricul Virgil Drăghiceanu să fi găsit inscripţia de pe candela cu dedicaţie dăruită de Doamna Maria, prin care se indica amplasamentul celui de-al doilea loc de veci al Domnitorului în acea biserică.
 
Scriu al doilea loc de veci deoarece descrierile contemporane evenimentelor din 1714 coincid în a indica Insula Chalki (astăzi Heybeli Ada) şi bisericuţa bizantină „Panaghia Kamariotissa“ din Mănăstirea „Sfântul Ioan şi Sfânta Maria“ de pe această insulă ca primul loc de înhumare al Martirilor Brâncoveni.
 
Insula Heybeli este una dintre Insulele Prinţilor de lângă Istanbul, loc de exil al nobililor, şi nu rareori al fraţilor împăraţilor bizantini şi mai târziu Osmani, ori chiar al foştilor împăraţi, după pierderea domniei.
 
Aceste insule au avut până la jumătatea secolului trecut o populaţie majoritar creştină de pescari greci şi negustori armeni. După începutul transportului rapid între Istanbul şi Adalar (Insulele Prinţilor), acestea au devenit în ultimul timp loc de distracţie şi de sfârşit de săptămână al celor ce fug pentru câteva zile de aglomeraţia giganticului Istanbul de astăzi, către casele de vacanţă ce acoperă între timp dealurile şi litoralul Insulei Heybeli.
 
Mănăstirea a fost transformată în 1831 mai întâi într-o şcoală grecească, iar apoi între 1875 şi 1942 (cu o scurtă întrerupere după Primul Război Mondial, când a fost azil de orfani) a devenit Şcoală Superioară de Comerţ. De la 1942 este cazarma Şcolii de Cadeţi ai Marinei Militare turceşti.
 
Bisericuţa Kamariotissa are ea însăşi o istorie tulburătoare. După ce călătorul englez dr. John Covel, călătorind în sec. XVII prin Imperiul Otoman, o menţionează şi citează acolo o inscripţie datată 1447 şi dedicată penultimului împărat bizantin Ioan VII Palaeologul (1425-1448), mulţi au crezut că acesta a fost primul ctitor al bisericii.
 
Săpături arheologice au fost făcute de rusul Nicolaj Brunov în 1927-1928. Acestea se găsesc destul de sumar documentate în „Die Panaghia-Kirche auf der Insel Chalki in de Umgebung von Konstantinopel“. Brunov evidenţiază o altă inscripţie a lui Ioan V. Palaeologul din 1372.
 
Cercetarea amănunţită făcută la 1971 de prof. Thomas F. Mathews confirmă însă ipoteza lui Aristides Pasadaios că biserica aparţine stilului bizantin din sec. X-XI. Conform inscripţiei de la intrare, Marele Dragoman al Înaltei Porţi, Panayotis Nikousios (primul creştin în această înaltă funcţie), restaurează mănăstirea după incendiul care a distrus-o în 1672, incendiu în urma căruia Bisericuţa Kamariotissa a rămas nevătămată.
 
Tot A. Pasadaios menţionează că un exonartex (astăzi dispărut) a fost adăugat Bisericuţei Kamariotissa de Panayotis la restaurarea mănăstirii. În pavimentul acestui exonartex, în care el însuşi a fost înhumat la 1673, au fost făcute şi alte morminte, începând cu 1707. Lista mormintelor de acolo se găseşte în lucrarea lui A. Pasadaios, „Panaghia Kamariotissa din Chalke“ (Archaeologhike Ephemeris (1971) 1-55).
 
Mulţi domnitori români au sprijinit de-a lungul anilor mănăstirea aceasta: Radu Mihnea din Moldova i-a închinat la 1625 Mănăstirea Aron Vodă din Iaşi, Şerban Cantacuzino la 1682 şi Constantin Brâncoveanu însuşi, care la 26 martie 1702 dăruieşte mănăstirii din Halki 6.000 de bani pe an, după mărturia lui T.G. Bulat. Prin grija lui Alexandru Ipsilanti, bisericuţa a fost restaurată, repictată şi i s-a adăugat o clopotniţă în 1796. Acelaşi domnitor a construit numai un an mai târziu o capelă închinată Sfântului Ioan, la doar câţiva metri de Kamariotissa, în curtea mănăstirii.
 
Ce anume l-a determinat pe Ipsilanti, care locuise în Casele Brâncoveneşti din Bucureşti în prima sa domnie, să restaureze Kamariotissa tocmai la începutul celei de-a doua înscăunări a sa nu ştim, dar ceea ce a descoperit acolo l-a determinat să ctitorească în imediata apropiere o capelă cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“ în anul următor, puţin înainte de a fi mazilit. Întâlnirea sa repetată cu destinul Brâncovenilor, şi mai ales simetria execuţiei sale la Istanbul în 1807 împreună cu fiul său Constantin, este o altă coincidenţă, ca şi cele două bisericuţe care stau una lângă alta, păstrând încă tainele mormintelor brâncoveneşti. 
 
Cel puţin osemintele fiilor domnitorului şi ale lui Ianache Văcărescu se găsesc încă aici. O posibilitate ar fi ca Doamna Maria să-şi fi ales locul de veci lângă fiii săi.
 
Nu este exclus ca şi resturile trupeşti ale lui Alexandru Vodă Ipsilanti şi ale fiului său să se găsească tot aici, ceea ce ar face din acest aşezământ o necropolă domnească şi a martirilor neamului.
 
Bisericuţa a fost renovată din nou de bancherul Zamphyropoulos în 1875 şi a fost afectată din nou de un cutremur major în 1894. Ultimele mărturii fotografice se datorează prof. Thomas F. Matthews, care a documentat şi analizat architectonic această aşezare în 1971. 
 
Locul martiriului brâncovenesc din Istanbul este descris de martorii evenimentelor şi de cronicarul domnitorului, Anton Maria del Chiaro, ca fiind „lângă Chioşcul Sultanului din colţul de lângă apă al Saraiului“. Unele scrieri folosesc denumirea din limba turcă a acestui chioşc: Yali Köskü (chioşcul de la mare). O stradă din Istanbul care duce din Sirkeci spre Marmara poartă până în zilele noastre numele Yali Köskü. Duce la portul de feriboturi din Sirkeci, unde mulţi au căutat urmele, fără să pornească din Topcapî, care se găseşte la un bun ocol de drum.
 
Nu este credibil că sultanul ar fi făcut un ocol prin mahalalele Istanbulului ca să ajungă la chioşcul său de la mare, unde de obicei primea parada flotei şi uneori îşi invita oaspeţii la o execuţie, cum a procedat şi pe 15 august 1714. La Pavilionul Septeciler şi deci la Yali Köskü se putea ajunge de la Topcapî uşor pe drumul direct prin Parcul Gülhane al palatului imperial.
 
Căutarea zadarnică în zona portului sau localizarea greşită este explicabilă prin schimbările tramei urbane dintre Topacapî şi mare, ca şi prin construcţia liniei de tren către gara Sirkeci din 1872, care a întrerupt legătura între Sarai şi malul mării, prin Gülhane Park.
 
Înainte de construcţia liniei de tren, accesul de la Serai către Setepciler Kasri (Pavilionul Împletitorilor) şi Yali Köskü se făcea direct pe drumul scurt, prin Gülhane, către malul mării, care delimita parcul palatului. 
 
Locaţia corectă este dată de o gravură din timpul lui Ahmed III care poziţionează, ca şi alte surse, Yali Köskü între Setepciler Kasri şi mare.
 
În această gravură este clar ilustrat Pavilionul Setepciler construit de Murad III la 1592 peste zidul lui Theodosius II, iar Yali Köskü se găseşte în spaţiul larg din stânga văzut dinspre mare, unde astăzi este o platformă pentru banchete în aer liber şi nunţi.
 
După reconstrucţia sa de la 1739, prin Mahmud I, un nou Yali Köskü mult mai mic a fost construit în dreapta Pavilionului Setepciler, făcând mai mare confuzia în căutarea locului de supliciu al Brâncovenilor.  
 
Urmărind gravura veche, devine evident că locul de supliciu nu putea fi decât la 15-20 de metri de la latura dinspre grădină a chioşcului. A fost tulburător să descopăr acolo, pe neaşteptate, o coloană singulară de granit, bine scufundată între timp în pământ. Ce rol avea coloana în ritualul execuţiilor ori dacă marca numai locul unde trebuia construit eşafodul nu am putut afla din nici o sursă.
 
Din poziţia sa în planul grădinii de la Setepciler Kasri şi vizavi de fostul loc al Yali Köskü, dar şi din corespondenta poziţiei sale cu gravură contemporană, coloana de granit este cu mare probabilitate locul de supliciu al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, al fiilor săi şi al sfetnicului Ianache Văcărescu, dar şi al multor altora. Imperiul Otoman mânuia cu uşurinţă satârul gealatului (Ceallat Satar).
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!