Documentar
85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie

85 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie

George Grigoriţă, 07 Februarie 2010

Anul 2010 marchează 85 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române şi 125 de ani de la recunoaşterea formală a autocefaliei sale. Aceste evenimente sunt prilej deosebit de a rememora momentele cele mai importante din drumul Bisericii noastre spre autocefalie şi rangul de Patriarhie. În Biserica Ortodoxă, expresia maximă a autocefaliei o reprezintă organizarea unei Biserici locale ca Patriarhie. Mai precis, atunci când o Biserică autocefală devine Biserica majoritară a unui neam, respectiva Biserică este ridicată la rangul de Patriarhie, iar întâistătătorul său este proclamat patriarh.

Biserica Ortodoxă, din punct de vedere administrativ, se defineşte ca o comuniune de Biserici locale, autocefale şi autonome, ce păstrează o interdependenţă dogmatică, canonică şi de cult. O Biserică autonomă este acea Biserică locală care beneficiază de o independenţă administrativă în raport cu Biserica sa Mamă. Mai precis, autonomia bisericească reprezintă capacitatea unei Biserici locale de a-şi reglementa problemele potrivit legilor proprii, păstrând totodată unitatea dogmatică, canonică şi de cult cu Ortodoxia universală. Altfel spus, în Biserica Ortodoxă, autonomia bisericească reprezintă un sistem canonic ce reglementează raportul dintre o Biserică locală şi Biserica sa Mamă. Este un raport de comuniune şi, în acelaşi timp, de independenţă administrativă.

Autocefalia reprezintă în limbajul bisericesc ortodox statutul canonic al unei Biserici locale ce se bucură de o autonomie bi-sericească maximă şi de dreptul ca Sfântul său Sinod să aleagă pe întâistătătorul respectivei Biserici fără intervenţia niciunei autorităţi externe. O Biserică autocefală este, deci, aceea în care propriul Sfânt Sinod reprezintă autoritatea supremă.

În Ortodoxie, Bisericile locale autocefale sunt Biserici surori, egale între ele şi libere unele în raport cu celelalte în ceea ce priveşte organizarea vieţii bisericeşti. Din punct de vedere administrativ, Bisericile locale autocefale se diferenţiază totuşi prin modul în care sunt organizate ca arhiepiscopii, mitropolii sau patriarhii.

Biserica Ortodoxă Română în drumul său spre autocefalie

De origine apostolică, Biserica Ortodoxă Română s-a născut din predica Sfântului Apostol Andrei în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, în vechia provincie romană Scythia Minor, astăzi Dobrogea. Organizată mai întâi ca arhiepiscopie autocefală cu scaunul arhiepiscopal la Tomis, Biserica Ortodoxă Română s-a dezvoltat rapid pe întreg teritoriul românesc. Astfel, în secolul al XIV-lea, în cele două principate româneşti suverane, Moldova şi Ţara Românească, existau deja două mitropolii de facto autocefale: Mitropolia Moldovei (autocefală din 1401) şi Mitropolia Ungrovlahiei (autocefală din 1359).

Ca urmare firească a unificării celor două principate româneşti şi a creării „României“ în anul 1859, cele două mitropolii ortodoxe româneşti s-au unit pentru a forma Biserica Ortodoxă Română, ce avea ca întâistătător pe mitropolitul Ungrovlahiei, cu reşedinţa la Bucureşti. În acest context, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a abordat direct problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul deschiderii sesiunii anului 1863-1864 a Adunării Elective a României (din 3 noiembrie 1863). La începutul anului următor, guvernul său a elaborat un proiect de lege în care, în articolul 2, se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este independentă de orice Biserică (autocefală); ea se va administra de Chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropoliţi şi de mai mulţi episcopi“.

Toate eforturile lui Al. I. Cuza, precum şi ale clerului Bisericii Ortodoxe Române, de a oficializa autocefalia Ortodoxiei româneşti s-au izbit de opoziţia dură a Patriarhului de Constantinopol, Sofronie al III-lea (1863-1866), nemulţumit, mai ales, de secularizarea averilor mânăstireşti închinate Locurilor Sfinte (datorită secularizării, Patriarhia Constantinopolului a pierdut venituri imense pe care le obţinea de la mânăstirile româneşti închinate). În pofida acestei puternice opoziţii, domnitorul român a promulgat la 3 decembrie 1864 Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi centrale pentru afacerile religiei române (Decretul 1703) în care se preciza că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bi-sericească străină, în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina“ (art. 1) şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe române cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“ (art. 3).

După aproape două decenii de tratative cu Patriarhia de Constantinopol, la 20 aprilie 1885, mitropolitul primat al României, Calinic Miclescu (1875-1886), în numele Sfântului Sinod, a trimis o scrisoare prin Ministerul Cultelor patriarhului de Constantinopol, Ioachim al IV-lea (1884-1886), prin care îi cerea, în mod formal, recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. În aceeaşi zi, Dimitrie A. Sturdza, ministru al cultelor, a trimis o scrisoare patriarhului Ioachim al IV-lea, în numele Ministerului Cultelor, în care cerea de asemenea recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Pentru a putea răspunde acestei solicitări, patriarhul Ioachim al IV-lea, în ziua de 25 aprilie 1885, a convocat Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constantinopol, care după ce a luat act de scrisorile amintite a hotărât să recunoască formal autocefalia Biseicii Ortodoxe Române. În aceeaşi zi a fost semnat şi Tomosul sinodal şi patriarhal de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, ce a fost trimis la Bucureşti prin Gheorghe Ghica, reprezentantul ţării noastre la Istanbul.

Astfel, după mai mult de două decenii de tratative cu Patriarhia Constantino-polului şi în pofida faptului că era vorba despre o Biserică creată prin unificarea a două mitropolii autocefale, deci de facto şi de iure autocefală, Biserica Ortodoxă Română reuşea abia în 25 aprilie 1885 să obţină recunoaşterea formală a autocefaliei sale. Ca urmare a acestei recunoaşteri formale, din Biserică-fiică, Biserica Ortodoxă Română a devenit oficial Biserică-soră cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale.

Ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie

După Primul Război Mondial, România şi-a recuperat provinciile sale istorice (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) aflate până atunci sub stăpâniri străine, formând astfel România Mare (1 Decembrie 1918). În mod spontan şi firesc, ortodocşii români din respectivele provincii s-au unit cu Biserica Ortodoxă Română, reuşindu-se pentru prima oară în istorie unificarea Ortodoxiei româneşti. Prin acest proces de unificare, prestigiul Bisericii Ortodoxe Române a crescut foarte mult în sânul Ortodoxiei şi în relaţiile ei cu celelalte Biserici creştine din lume.

Ca o consecinţă firească a acestei evoluţii a apărut şi ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, ce a găsit imediat o largă susţinere în întreaga societate românească. Astfel, în 7 decembrie 1924, Nicolae Iorga publica un articol intitulat „Necesitatea înfiinţării patriarhatului“ în care argumenta istoric dreptul Bisericii noastre de a fi înălţată la rang de Patriarhie. În aceeaşi perioadă, Alexandru Lepădatu, ministru al cultelor, publica articolul „Înfiinţarea patriarhatului în Biserica Ortodoxă Română“, în care sublinia prestigiul moral, cultural şi material câştigat de Biserica noastră în cadrul Ortodoxiei. În şedinţa din 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi a adoptat un memoriu în care susţinea ideea înfiinţării Patriarhiei Române şi l-a înaintat mitropolitului primat pentru a-l prezenta Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cu aceeaşi convingere, în 11 decembrie 1924, Preasfinţitul părinte Dionisie, episcop-vicar al Eparhiei Chişinăului, îi adresa mi-tropolitului primat Miron Cristea o scrisoare în care spunea că, „după ce poporul nostru, condus de Sfânta Biserică, a trecut prin atâtea greutăţi şi a ajuns în sfârşit la întregirea firească, adunând într-un mănunchi toate ţinuturile locuite de români, după ce Bisericile autocefale: Transilvăneană, Bucovineană, precum şi cea Basarabeană, s-au unit într-un trup, nu mai poate fi discuţie despre ridicarea Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei la înălţimea de Patriarhie şi a face pe capul ei Arhiepiscop al Bucureştilor şi Patriarh a toată România“. Este clar, deci, că iniţiativa ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a aparţinut deopotrivă cre-dincioşilor şi clericilor, Bisericii şi statului român.

Pentru a da glas tuturor acestor iniţiative, în ultimele zile ale anului 1924, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu (1909-1934), a făcut oficial propunerea ca „Mitropolia Ungro-Vlahiei (Munteniei) cu scaunul Mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungro-Vlahiei ca primat al României, care de drept e şi preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române cu reşedinţa la Bucureşti“. Alături de mitropolitul Pimen, această propunere a mai fost semnată şi de: Nectarie, mitropolitul Bucovinei, Gurie, arhiepiscopul Basarabiei, Lucian, episcopul Romanului, Roman, episcopul Oradiei Mari, Nicolae, episcopul Clujului, şi Ilarie, episcopul Constanţei.

Această propunere a fost înaintată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a fi ana-lizată în cadrul sesiunii sale de toamnă din anul 1924. Prorogată pentru data de 4 decembrie 1924, această sesiune şi-a reluat lucrările abia la 4 februarie 1925. Din cauza absenţei Înaltpreasfinţitului Pimen, mitropolitul Moldovei şi Sucevei (atunci bolnav de gripă), pro-punerea a fost prezentată plenului Sfântului Sinod de către Înaltpreasfinţitul Nectarie Cotlarciuc (1924-1935), mitropolitul Bucovinei.

Propunerea a fost primită „cu multă însufleţire“ de către si-nodali, care au trecut imediat la dezbateri pentru a stabili detaliile procesului de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Primul ierarh care a luat cuvântul a fost arhiepiscopul Gurie, care, după ce a salutat „cu toată inima şi cu tot sufletul această propunere istorică“, a invocat canonul 34 apostolic ca fundament al acestei ridicări în rang. Au urmat episcopul Lucian al Romanului, care a citit memoriul Consiliului Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, şi Episcopul Dionisie, care şi-a prezentat scrisoarea sa din 11 decembrie 1924.

Mitropolitul Ungrovlahiei, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

La această şedinţă istorică a Sfântului Sinod a fost invitat şi ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, care, în numele Guvernului României, a dat citire unui memorabil expozeu, în care se preciza: „Capul ierarhic al Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Ungrovlahiei, are sub autoritatea sa morală, ca preşedinte al Sfântului Sinod, trei mitropolii cu individualitate istorică bine determinată şi o arhiepiscopie de însemnătatea unei adevărate mitropolii şi 13 eparhii sufragane. În această situaţie, el nu mai poate fi decât ceea ce reclamă importanţa excepţională a faptului acestuia şi istoria celorlalte Biserici Ortodoxe cu organizare naţională: Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Şi întrucât nici sub raport istoric şi nici sub raport canonic nu se poate invoca vreun impediment serios împotriva unei asemenea înălţări în rang a capului Bisericii noastre naţionale, aceasta, în pu-terea autocefaliei sale, şi Statul, în virtutea suveranităţii sale, sunt de acord a aprecia că ridicarea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, e o necesitate a noii organizări bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înăuntrul Statului român şi de situaţia acestuia între celelalte state ortodoxe, ca unul ce are, cu excepţia Rusiei, cel mai mare număr de credincioşi ortodocşi“.

După această adevărată pledoarie a ministrului cultelor, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului (1921-1938) a dat citire Actului de înfiinţare a Patriarhatului românesc, ce sintetiza toate elementele necesare ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie.

4 februarie 1925, data de naştere a Patriarhiei Române

La sfârşitul acestei şedinţe din ziua de 4 februarie 1925, ca urmare a expunerilor de motive şi a dezbaterilor din plen, Sfântul Sinod „în unanimitate şi cu însufleţire“ a hotărât înfiinţarea Patriarhiei Române şi ridicarea arhiepiscopului şi mitropolitului Ungrovlahiei, în calitatea sa de primat al României, la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În aceeaşi hotărâre se preciza şi faptul că Înaltpreasfinţitul părinte arhiepiscop şi mitropolit al Ungrovlahiei, Miron Cristea, era ridicat la rangul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

După adoptarea acestei istorice hotărâri, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a ţinut un discurs în care, după ce a afirmat că „factorul bisericesc legal şi competent a ridicat Biserica noastră la rangul de Patriarhat“, a încercat să traseze un succint program de lucru ce cuprindea patru puncte. Primul era acela „de a trimite cât mai mulţi tineri teologi la studii în toate centrele mari de cultură apusene şi răsăritene“ pentru a contribui la ridicarea prestigiului Bisericii noastre. Cel de-al doilea făcea referire la învăţământul teologic superior românesc, în special la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, ce trebuia reorganizată pentru a putea deveni „un Institut de temeinică cultură teologică ortodoxă, nu numai pentru trebuinţele noastre proprii, ci să atragă tineret din toată Ortodoxia“. Al treilea punct din program făcea referire la înfiinţarea unei „Academii de muzică bisericească, în care să se studieze temeinic şi de oameni deplin pregătiţi mu-zica noastră bisericească, cea atât de frumoasă şi care a mângâiat atâtea veacuri sufletul poporului nostru“. Ultimul punct din program sublinia necesitatea construirii „unei măreţe catedrale a mântuirii neamului, ca semn exterior al Patriarhatului“.

Regele Ferdinand a promulgat „Legea pentru ridicarea Scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun patriarhal“ pe 25 februarie 1925

În data de 7 februarie 1925, această hotărâre a Sfântului Sinod de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie a fost comunicată Ministerului Cultelor, cu rugămintea de a dispune întocmirea unui proiect de lege prin care statul român să dea o formă juridică acestei decizii istorice. Pentru a da curs acestei solicitări, Guvernul României a elaborat un „Proiect de lege pentru ridicarea Scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun patriarhal“, şi l-a prezentat celor două camere ale Parlamentului României spre aprobare. În Senat, proiectul a fost prezentat în ziua de 12 februarie 1925 de către ministrul cultelor, Alexandru Lepădatu, fiind aprobat cu 89 de voturi (două împotrivă). La Camera Deputaţilor, acest proiect legislativ a fost prezentat de deputatul Petru Gârboviceanu şi a fost primit cu unanimitate de voturi (156 în total). Luând act de adoptarea acestei legi de către Parlament, regele Ferdinand I (1914-1927) avea să o promulge în data de 25 februarie 1925.

În acelaşi timp, Sfântul Sinod, printr-o scrisoare irenică, datată 12 martie 1925, a informat şi celelalte Biserici Ortodoxe surori despre această istorică hotărâre de ridicare a Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. În finalul acestei scrisori, întâiul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, îşi exprima speranţa că „toţi se vor bucura de această sporire în putere şi însemnătate a surorii lor române, trimiţându-i cu drag frăţească îmbrăţişare şi binecuvântare, recunoscând şi apreciind în noua sa calitate pe Patriarhul României ca un frate gata a lucra – precum pentru Biserica Română – aşa şi pentru progresul şi întărirea Ortodoxismului pretutindeni“.

În luna mai a anului 1925, această scrisoare irenică a fost trimisă Patriarhiei Constantinopolului prin Dragomir Demetrescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Din cauza vicisitudinilor politice, patriarhul Constantinopolului, Constantin VI (1924-1925), a fost nevoit să se retragă din scaun şi nu a mai putut convoca Sfântul Sinod pentru a răspunde acestei scrisori. În luna iulie a a-nului 1925, este întronizat ca patriarh al Constantinopolului Vasile al III-lea (1925-1929), care, luând în considerare hotărârea Bisericii Ortodoxe Române, prin tomosul cu nr. 1579 din 30 iulie 1925, a recunoscut ridicarea ei la rangul de Patriarhie. Au urmat mai apoi scrisori de la celelalte Biserici Ortodoxe surori prin care acestea recunoşteau hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi îl felicitau pe Miron Cristea, în noua sa calitate de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Întronizarea primului patriarh al României

Proclamarea şi întronizarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, deşi programată pentru primăvara anului 1925, a fost amânată, din cauza problemelor de sănătate ale regelui Ferdinand I ,pentru toamna aceluiaşi an. Astfel, în ziua de duminică, 27 septembrie 1925, în Catedrala patriarhală din Bucureşti, a avut loc proclamarea oficială a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, la care a participat şi o delegaţie a Patriarhiei de Constantinopol. În ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, în Catedrala patriarhală din Bucureşti, în prezenţa a numeroşi invitaţi din ţară şi străinătate, a fost întronizat primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea.

După încheierea festivităţilor dedicate acestui eveniment, în ziua de marţi, 3 noiembrie 1925, în Palatul Patriarhal, a avut loc o consfătuire între membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi delegaţii Bisericilor Ortodoxe surori, în cadrul căreia, la iniţiativa patriarhului Miron Cristea, s-a discutat necesitatea convocării unui Sinod panortodox. Patriarhia de Constantinopol a fost rugată să întocmească programul viitorului Sinod panortodox şi să invite Bisericile Ortodoxe autocefale să studieze problemele ce vor face obiectul dezbaterilor acestui viitor Sinod.

În concluzie, se poate afirma că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie acum 85 de ani constituie unul dintre momentele fundamentale ale istoriei ei, un adevărat pilon de forţă pe care s-a construit apoi prestigiul Bisericii noastre în ţară şi în afara graniţelor. De atunci, Biserica Ortodoxă Română a fost păstorită de cinci vrednici de pomenire patriarhi: Miron Cristea (1925-1939), Nicodim Munteanu (1939-1948), Justinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu (1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986-2007).

Patriarhia Română astăzi

Cel de-al şaselea patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, a fost întronizat în ziua de 30 septembrie 2007, ca urmare a alegerilor organismele statutare ale Bisericii Ortodoxe Române din 12 septembrie 2007. Încă de la început, actualul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române a identificat direcţiile majore de activitate ale instituţiilor centrale bisericeşti de la Patriarhia Română: le-gislativ şi juridic bisericesc, pastoral-liturgic, cultural-misionar, social-filantropic, economic-financiar şi patrimonial-imobiliar, fiecare din aceste preocupări având propriile dimensiuni şi specificităţi în dezvoltarea şi transpunerea în realitate. Din intensa şi prodigioasa activitate desfăşurată până acum la nivelul Patriarhiei Române, sub arhipăstorirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, menţionăm doar câteva activităţi reprezentative.

Astfel, sub purtarea de grijă a Părintelui Patriarh Daniel, în şedinţa Sfântului Sinod din 28 noiembrie 2008, a fost definitivat şi aprobat noul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, care a intrat în vigoare odată cu recunoaşterea sa prin Hotărârea Guvernului României din 16 ianuarie 2008, adoptată în temeiul Legii nr.489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Pentru a răspunde cerinţelor misionar-pastorale şi administrativ-bisericeşti din ţară şi din afara graniţelor României, Sfântul Sinod a aprobat noi structuri canonice şi organizatorice bisericeşti prin înfiinţarea a cinci noi eparhii, dintre care două în ţară (Episcopia Sălajului şi Episcopia Devei şi Hunedoarei) şi trei în afara graniţelor ţării (Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei, Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, Episcopia Ortodoxă Română a Australiei şi Noii Zeelande). De asemenea, au fost înfiinţate două noi parohii ortodoxe române în Japonia (Tokyo şi Osaka), o parohie ortodoxă română în Siria (Damasc), şi a fost aprobată înscrierea în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române a celor patru eparhii reactivate de Mitropolia Basarabiei şi recunoscute juridic de autorităţile de stat din Republica Moldova: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului), Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-Ismail), Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria). La acestea se adaugă înfiinţarea Reprezentanţei Patriarhiei Române pe lângă instituţiile europene (Bruxelles), precum şi înscrierea acesteia în Statut, împreună cu Reprezentanţa de la Locurile Sfinte (Aşezămintele Româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon) şi Reprezentanţa de la Sofia (Parohia Ortodoxă Română). Un lucru cu totul inedit, dar re-levant pentru păstrarea legăturilor spirituale şi culturale cu Patriarhia Română, l-a constituit grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru înscrierea în Statut a Aşezămintelor Româneşti din Sfântul Munte Athos (Prodromu, Lacu etc.), iar în perspectiva amendării Statutului, a Comunităţii Ortodoxe Române din Turcia, cât şi a altor comunităţi ortodoxe române din afara graniţelor României.

Pentru a asigura accesul prin mijloace moderne, dar şi pentru a răspunde cerinţelor sporite de sprijinire a activităţilor pastoral-liturgice, misionar-culturale, social-filantropice şi educative care se desfăşoară în Biserica Ortodoxă Română, în scopul mântuirii credincioşilor în contextul vieţii sociale şi spirituale contemporane, încă din primele zile în slujirea ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vegheat personal la dotarea şi darea în funcţiune a studiourilor de emisie şi producţie Radio Trinitas Bucureşti, inaugurate la 27 octombrie 2007, dar şi a celorlalte structuri mass-media ale Patriarhiei Române: Postul de Televiziune Trinitas TV, Cotidianul „Ziarul Lumina“, săptămânalul „Lumina de Duminică“, revista lunară „Vestitorul Ortodoxiei“, Agenţia de ştiri „Basilica“ şi Biroul de Presă, grupate în Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române, lucrare de pionierat şi instituţie unicat în întreaga Ortodoxie.

De asemenea, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, au fost relansate demersurile pentru aducerea la viaţă a proiectului noii catedrale patriarhale – Catedrala Mântuirii, reiniţiat după mai bine de 75 de ani de fericitul întru adormire patriarh Teoctist.

Din această succintă prezentare a principalelor coordonate ale activităţii Bisericii Ortodoxe Române se desprind clar conturul larg al angajării Bisericii noastre în actualitate, precum şi implicarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel cu deplină responsabilitate şi dăruire pilduitoare.

La împlinirea a 85 de ani de la ridicarea sa la rang de Patriarhie, Biserica Ortodoxă Română se prezintă deci ca o Biserică vie, activă, în mijlocul poporului pe care-l slujeşte, profund implicată în promovarea dialogului cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, cu lumea creştină şi cu societatea contemporană.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!