Repere şi idei
În căutarea identității pierdute

În căutarea identității pierdute

Lect. Dr. Ionuț Butoi, 27 Ianuarie 2019

Trăim într-un paradox. După cum ni se readuce aminte periodic, România s-ar afla la unul din cele mai bune momente istorice. Integrată în UE și NATO, cu economie de piață performantă în datele sale „macro”, conectată la instituțiile culturale ale Europei și... cu bandă de internet mai bună ca-n SUA. Cu toate acestea, trecem prin fenomene sociale extreme, care ne duc într-unul din cele mai critice momente din istoria recentă: migrația în Europa dezvoltată a milioane de români, iar numărătoarea pare că nu se va termina prea curând.

Resorturile fenomenului mi­gra­ționist sunt, în primul rând, socio-economice. Acestora li se adaugă, însă, și o stare de spirit sau un climat comunicațional din ce în ce mai degradat, capital social precar(izat), precum și lipsa perspectivei. Impresia este că nu mai avem orizont, că nu mai avem capacitatea de a construi împreună și de a ne proiecta într-un viitor comun. De a avea un obiectiv comun care să fie internalizat și care să furnizeze motivația necesară pentru a investi încredere, efort și răbdare în așteptarea beneficiilor. Toate acestea, dacă există, se bazează pe o identitate funcțională și întăresc loialitatea față de țară. În lipsa lor, rămânem cu celelalte opțiuni: exit (abandon) sau contestare (pentru a prelua schema lui Albert O. Hirschman).

Se întâmplă acest lucru și din cauza unei „oboseli” postcomuniste, a unei epuizări a forței de atracție și de consens pe care obiectivele post-1989 le-au avut asupra societății. După evenimentele din 1989, consensul general al societății a fost integrarea în structurile euro-atlantice. Alt proiect major de țară nu a existat. Or, odată atins acest obiectiv, am constatat că statutul periferic și precar al României rămâne o realitate. Așteptările legate de statutul și beneficiile apartenenței la UE nu au fost confirmate. Într-un asemenea context, strategia de supraviețuire a multora dintre noi a fost „exit”: ieșirea din țară sau din sistem.

E posibil ca migrația oamenilor să fi fost și o supapă pentru evitarea acumulării unor frustrări sociale prea mari, care să fi dus la cealaltă opțiune pe care o au membrii unei societăți față de sistemul social și politic: „contestarea”. Un lucru este cert: mai nimeni nu și-a pus problema că e necesar un efort deliberat și eficient care să întărească opțiunea „loialității” față de țară. Cum ar fi putut să se întâmple acest lucru?

În primul rând, printr-o dezbatere onestă asupra costurilor modernizării și dezvoltării României astfel încât să fie posibilă integrarea sa în Europa. Integrarea într-o piață comună, adoptarea unor „reforme structurale”, ajustarea cheltuielilor sociale, toate acestea presupun costuri sociale, uneori uriașe, care trebuie conștientizate și discutate, deoarece ele afectează, așa cum au făcut-o, viețile a milioane de cetățeni ai României. Or, sensul acestor reforme se pierde dacă ele sunt făcute ca un scop în sine și nu pentru binele comun.

O discuție critică asupra costurilor ar fi făcut posibilă imaginarea unor alternative de modele economice și sociale prin care s-ar fi putut estompa șocurile unor reforme preluate de prea multe ori în stil rețetar. De asemenea, o astfel de dezbatere ar fi arătat că adevăratele cauze ale deficitelor noastre nu sunt unele legate de „men­talitățile” românești sau, chiar mai rău, de ortodoxia care ne îndepărtează de progres, ci sunt structurale, rezultate ale poziției pe care o ocupăm în sistemul economic mondial.

În al doilea rând, printr-o valorizare a tezaurului antropologic răsăritean la care suntem racordați. Filosoful francez Bruno Latour spunea recent: „Avem nevoie de reflecțiile filosofice și antropologice ale Estului, noi oamenii Vestului, ca să putem înfrunta mai bine criza civilizației: sfârșitul parantezei moderne”. O asemenea reflecție din partea Estului, adică din partea noastră, nu poate veni însă decât dacă folosim creativ moștenirea antropologică a Bisericii Ortodoxe. O cultură de import nu poate avea nici o contribuție originală, de vreme ce ea nu doar că nu își propune să participe la dezbaterea universală, formulând un punct de vedere propriu, ci funcționează doar prin importul de probleme și răspunsuri din țările dezvoltate în cele periferice. Desigur că e obligatoriu să ne racordăm la marile dezbateri ale Europei și ale lumii civilizate. Însă nu putem prezenta interes pentru acea lume decât dacă venim cu propria experiență, filtrată și sublimată, prin care reușim să îmbogățim perspectivele, nuan­țele, răspunsurile. Dacă ne facem un simplu ecou devenim invizibili - iar acest lucru are consecințe dintre cele mai concrete și doar negative.

De altfel, prin ce mai suntem noi atractivi față de membrii altor culturi? Cu ce anume „bunuri culturale” reușim să convertim oameni? Cu ce a mai rămas din vechile sate românești și cu Biserica Ortodoxă. Acestea sunt singurele care mai pot suscita entuziasm și interes pentru membrii altor culturi. Sfera noastră urbană și cultă nu reușește să atragă sau să convertească decât în măsura în care păstrează puternice date locale. Prin acest lucru nu invit la nostalgii pășuniste lipsite de pragmatism sau la ortodoxism prozelit, ci ofer un argument în plus pentru a nu neglija, ci pentru a recupera și folosi acea parte a tezaurului de cunoaștere și experiență antropologică ce se poate constitui într-o idee inspiratoare despre noi înșine, despre idealul nostru comun și contribuția pe care o putem avea în concertul popoarelor europene.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!