Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica În Hristos, omul devine fiu al lui Dumnezeu după har

În Hristos, omul devine fiu al lui Dumnezeu după har

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Data: 04 Septembrie 2013

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Capacitatea dată o­mu­lui de Fiul lui Dum­nezeu Crea­to­rul de a se uni cu el până a se face şi El însuşi om S-a arătat în modul cel mai înalt în faptul că S-a făcut şi om, sau persoană a firii ome­neşti, dintr-o re­prezentantă a nea­mului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc. 1, 35).

Dacă nu s-ar fi născut Hris­tos ca om din Fe­cioară, nu ar fi fost Dumnezeu şi n-ar fi adus lu­mii o lumină mai presus de ea, arătând pe om destinat veş­ni­ciei, ci ar fi lăsat lumea şi o­me­nirea închise în gră­untele ei. S-ar fi dovedit încadrat în le­gile acestei lumi şi n-ar fi pu­tut ridica omenirea într-un plan superior de veşnică viaţă fe­ri­cită. Născut ca orice om, ar fi şi murit ca orice om, fără să poa­tă învia nici El şi fără să poa­tă învia nici pe oamenii a că­ror fire a asu­mat-o.

Crucea Lui n-ar fi fost mân­tu­i­toare dacă s-ar fi născut cu păcatul care l-ar fi supus morţii ca pe toţi oamenii, deci n-ar fi ac­ceptat moartea de bunăvoie pen­tru ceilalţi oameni, ca să o poa­tă birui, ci ar fi suportat-o, f­ă­ră voie, pentru vina lui, ca o le­ge căreia i-ar fi fost şi El supus. N-ar fi adus nimic nou în lu­me. Grupările neoprotestan­te sunt consec­ven­te când, res­pin­­gând naş­terea lui Hristos din Fecioară, resping şi crucea Lui, ca suportată pentru oameni cu puterea de a învinge moar­­tea primită prin ea. Nu­mai aşa Hristos S-a arătat prin cru­ce Mântuitor, deci ca lumi­nă ce ne ridică din întunericul mor­ţii, pentru că S-a arătat ca Dum­nezeu Mân­tu­i­tor prin naş­te­rea din Fe­cioa­ră. Numai aşa îi putem cere lui Hristos la Li­tur­ghie: „Spală, Doamne, pă­ca­te­le celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sângele Tău“. Numai a­şa putem spune, tot în Sfânta Li­turghie: „Iată, a venit prin cru­ce bucurie la toată lumea“. Am spus înainte că Fiul lui Dum­nezeu S-a co­bo­rât la om, înăl­ţându-l la nivelul Său prin har. Cel mai mult a fă­cut-o a­ceas­ta cu Cea pe care a făcut-o Năs­cătoare a Sa, Născătoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ri­di­cat pe toţi la El, care credem în El ca Dum­nezeu şi în ea ca Năs­că­toare de Dumnezeu, din legea morţii de­finitive, fără sens. Aceasta s-a făcut prin fap­tul că S-a născut din ea ca Fe­cioară, desigur ţinând sea­ma şi de cuvântul ei: „pod care ne tre­ce cu adevărat de la moar­te la viaţă“ (Acatistul Mai­cii Dom­nului). Numai născându-Se din ea ca Fecioa­ră, ea a fost făcută „sca­­­ră ce­reas­că prin care S-a po­­gorât la noi Domnul“. Ea a fost făcută „Maica luminii“. […]

În faptul că Hristos Se naşte din Fecioară se arată că El îşi a­firmă, prin naştere ca om, a­tât calitatea de Creator al u­ma­ni­tăţii, cât şi voinţa de a o mântui pe aceasta, adică de a scăpa de moarte şi de a asigura oame­ni­­lor, ce voiesc să se unească cu El, viaţa ferici­tă de după moar­te şi fără de moarte.

El Se face om, dar rămâne şi Dum­nezeu. Numai prin aceste do­uă calităţi îşi arată deplina a­propiere de oameni şi calita­tea de Mântuitor. Numai co­bo­rân­du-Se la calitatea de om, dar înălţând pe om la calita­tea per­sonală de Dumnezeu, ridică pe oameni la egalitatea cu Sine, fă­ră să confunde dumnezeirea cu umanitatea. […]

Hristos e cale văzută spre ţin­­ta care este tot El, prin faptul că e omul model, dar şi Dum­nezeu, ca viaţa deplină a o­mului, prin unirea deplină a fi­rii Lui omeneşti cu firea Lui dum­nezeias­că. Căci, precum am afirmat, în persoană este via­ţa concretă a unei firi. Iar în Hris­tos, viaţa umanităţii este re­alizată în însăşi Persoana dum­nezeiască. Şi, dacă în Per­soa­na altuia are şi persoana mea comple­tarea vieţii, în Hris­tos avem în Persoana altuia nu nu­mai viaţa mărginită a omului, ci şi firea nemărgini­tă a Fiu­lui lui Dumnezeu, care ne pu­ne în comuniu­ne cu alte Per­soa­ne dumnezeieşti: cu Tatăl şi cu Du­hul Sfânt.

În apropiere de această Per­soa­nă înaintăm tot mai mult, mer­gând pe calea unirii desă­vâr­şite a firii ome­neşti cu dum­ne­zeirea în El, fără să ajungem vreo­dată să fim asemenea cu a­cea ţintă. Hristos ne este cale, a­ju­tându-ne să facem şi noi din u­manitatea noastră un mediu tot mai străveziu al dumne­zei­rii, cum e fi­rea Lui omenească, şi un mijloc tot mai adecvat lu­cră­rii dumnezeirii, cum este u­ma­nitatea asumată de El, fără să ajungem niciodată la aceas­tă calitate a Lui. El este, în alţi ter­meni, calea spre îndumne­ze­i­rea noastră prin har. Şi El ne es­te cale, nu numai pentru că vo­im noi să-I urmăm Lui, a­pro­pi­indu-ne tot mai mult de El, ci şi pentru că El însuşi se face în noi cale a noastră, dându-ne pu­terea să ne însuşim viaţa Lui. În acest scop, El Se să­lă­ş­lu­­ieşte în noi la Botez, sau noi ne sălăşluim în El. Astfel, Sfân­tul Apostol Pavel spune: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“ (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai tră­iesc eu, ci Hristos trăieşte în mi­ne“ (Gal. 2, 20). Totuşi trebu­ie să voim şi noi să fim în El şi El în noi. Şi voirea aceas­ta a noas­tră se arată în faptele noas­tre, ca împlinire a porunci­lor, sau a voii Lui, în ceea ce se a­ra­tă răspun­sul iubirii noastre la iu­birea Lui. Astfel, însuşi Iisus Hris­tos a spus: „De veţi păzi cu­vin­­tele Mele, rămân în voi... şi voi veţi rămâne în iubi­rea Mea. Şi cel ce rămâne în Mi­ne şi Eu în el, acela aduce roa­dă multă, căci fără de Mine nu puteţi face ni­mic“ (In. 15, 5, 7, 10).

Cel ce crede este în Hristos, sau are pe Hristos în sine de la Bo­tez, aflându-se ca o mlădiţă în viţă şi împărtăşindu-se de via­ţa Lui roditoare. Dar trebuie să sporească tot mai mult în îm­părtăşirea de viaţa Lui, de pu­terea Lui roditoare, ca să a­du­că şi el roadă tot mai multă. A­cela are în sine pe Hristos în ca­litate de cale spre tot mai mul­tă viaţă, în unire cu viaţa Lui, dar trebuie să înainteze tot mai mult în El spre El. De a­ceea, atât Hristos, cât şi A­pos­to­lul Ioan vorbesc nu de stă­ru­i­re nemişcată în Hristos, ci de o „umblare“ în El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, după ce a în­vi­at, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie“ în tot mai multă viaţă adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, tră­ind în monotonia şi îngusti­mea unei existenţe săra­ce, nu cu­noaştem o cale şi o ţintă spre ca­re să înain­tăm (1 In. 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce es­te viaţa nemărginită şi ne­sfâr­­şită, de care ne poate face par­te şi nouă, înaintăm în via­ţa fără sfârşit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comuni­că viaţa nemăr­ginită, nu pu­tem înainta în nimeni spre a le îm­părtăşi dintr-o astfel de via­ţă. Numai înaintând în El, îm­păr­­tăşindu-ne tot mai mult de iu­birea desăvârşită şi de via­ţa în­viată ce ne-o comunică El, pu­tem înainta şi noi în iubirea sau viaţa altora. Altfel, ră­mâ­nem în egois­mul nostru, în dis­pre­­ţul faţă de alţii, căci n-a­vem pu­­terea să ne mişcăm spre u­ni­rea cu ei prin iubire da­că nu îna­intăm în unirea cu Hristos şi în viaţa fără sfârşit în El. Ne­iu­birea lui Hristos, unită cu ne­iu­bi­rea semenilor, ne ţine într-o a­gitaţie care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce u­răşte pe fratele său, umblă în în­tuneric şi nu ştie încotro se du­ce, că întunericul a orbit ochii lui“ (I In. 2, 11). Deci, a îna­inta în Hristos înseamnă a îna­inta pe calea care ne duce spre viaţă, care se arată şi în co­municarea cu al­ţii. Căci Hris­tos este calea spre viaţă. Pen­tru aceea Hristos, arătându-Se drept calea a­de­vărată spre via­ţa adevărată, este lumina ade­vă­rată. El a venit în lume ca lu­mină, în sensul de cale ade­vă­rată spre viaţa ade­vărată. Îm­părtăşindu-ne tot mai mult de El, sau de via­ţă, nu mai um­blăm în întuneric, ci în lumină. Hris­tos e lumina ade­vă­rată, pen­tru că e Viaţă. El este, şi în ca­litatea de lumină, şi calea spre viaţa adevărată: „Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi măr­tu­risim şi vă ves­tim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a a­ră­tat nouă... Şi aceasta era solia pe ca­re am auzit-o de la El şi v-o ves­tim: că Dumnezeu este lu­mi­nă şi nici un întuneric nu este în­tru El. Dacă zicem că avem îm­părtăşire cu El, şi umblăm în în­tuneric, minţim şi nu săvârşim ade­vărul“ (I In. 1, 2, 5-6).

Având pe Hristos în sine, o­mul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin ca­re lucrea­ză Hristos, aşa cum lu­crează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în tru­pul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele ace­lui om de­vin curate, pentru că su­fletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dum­nezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că şi în trupul acelui om lucrează Hris­tos, odată ce Acesta se află în om şi cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul şi tru­pul omului sunt puse într-o sta­re pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrări­le sufletului şi tru­pului. Aşa cum Hristos atin­gea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mişcare a mâi­nii să transmită puterea Lui dumnezeiască, aşa trans­mi­te şi prin mâinile unei per­soa­­ne credincioase pute­rea dum­­nezeiască aflată în trupul Său, aflat şi acesta înlăuntrul a­celei persoane. Hristos este în cre­dincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine şi îl face tot mai mult me­diu al puterilor Sale. Dar în­tru­cât puterea înaintării spre Hristos nu se comunică omului nu­mai de către Hristos ca Dum­nezeu, ci vine şi de la El ca om, Hristos ni S-a făcut cale şi prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desăvârşit al pu­te­­rilor Sale dumnezeieşti, de la în­­ceput, dar, ca să ne arate a­ceas­ta prin faptele Sale concrete, a făcut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil şi suc­cesiv prin viaţa Sa des­fă­şu­ra­tă în asemenea fapte, ca să poa­tă şi omul credincios să-L i­mi­te. Se arată parcurgând şi El o cale omenească concretă. Ne-a dat putinţa să-L vedem ca o ca­le străbătută concret cu uma­ni­­tatea Sa plină de dumne­ze­i­re, ca să imităm şi noi faptele Sa­le, chipul bunătăţii şi cu­ră­ţiei Lui în asemenea fapte, ca o cale străbătută din copilăria Sa până la jertfa pe cruce. Ne-a a­rătat cum să ne mani­festăm blân­deţea, curăţia de patimi, răb­darea, iubirea, prin faptele Sa­le concrete. Toată viaţa Lui e o lumină concretă. Dar Hristos ne este, în calitate de cale, lu­mi­nă sau invers. Însă El ne es­te o cale nesfârşită, pen­tru că es­te nu numai om, ci şi Dum­nezeu. Şi ne este o cale nesfâr­şi­tă chiar ca Persoană, dat fiind că însăşi Persoana ome­neas­­că este totodată o taină ni­cio­dată epuizabilă. Chiar per­soa­­na umană este, pe de o par­te, o lumină şi o cale pentru vo­in­ţa noastră de-a îna­inta în co­mu­niunea şi iubirea faţă de ea la nesfârşit, neputându-se con­fun­­da cu ea niciodată. Per­soa­na umană este şi ea o cale ne­sfâr­­şită, pentru că niciodată nu sfâr­şeşte în a ne comunica ceva. Tră­ieşte mereu altce­va din ea şi trăiesc mereu în altă stare în le­gătură cu ea; doreşte mereu să se comunice altei persoane. Îna­intez în a o cunoaşte, căci mai am mereu multe de cunoscut în ea. Dar în această comu­ni­­care fără sfârşit este totuşi ce­va finit, ceva definit, sau un in­definit mărginit. Hristos însă ca Persoană în acelaşi timp u­ma­nă şi divină este la nesfâr­şit într-o comunicare a infi­ni­tă­ţii Sale. E mereu Lumină, mai pre­­sus de orice lumină şi taină, veş­­nic mai presus de definibilul u­­man. E taină infinită în ceea ce ne comunică şi taină infinită în ce­ea ce rămâne mereu încă ne­co­municat. Cu cât comunică mai mul­tă lumină, cu atât se vă­deş­te mai mare taina. Hris­tos e lu­mi­­n­a şi taina nesfârşită chiar în u­manitatea Sa, pentru că este o u­manitate prin ca­re se co­mu­ni­că Persoana dumneze­ias­că.

Urmând pe această cale, prin credinţa în Hristos vom a­jun­ge şi noi la înviere, ca la via­ţa neîngustată, în veşnică feri­ci­­re, cum a ajuns Hristos ca om. Fiind­că ne vom arăta şi noi fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Lui după har. Şi cel făcut fiu al Ta­tălui ceresc şi frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu totul şi defi­nitiv. De aceea Sfân­tul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridi­cat la ca­litatea de fiu al Tatălui Său, de­sigur dacă ur­mează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Ta­tăl după fiinţă. „Iar îna­in­te de venirea credinţei în Hris­tos, noi eram păziţi sub Le­ge, fiind închişi pentru credinţa ca­re avea să se descopere. Ast­fel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne în­­dreptăm din credinţă. Iar da­că a venit credinţa (în Hristos), nu mai sunteţi sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dum­nezeu prin credinţa în Hristos. Căci câţi în Hristos v-aţi bo­te­zat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“ (Gal. 3, 25-27). Întâi Hristos ne-a născut din nou, „du­pă în­vi­e­rea Lui“ (1 Petru 1, 3), apoi „fi­indcă sunteţi fii a trimis Dum­nezeu pe Duhul Fiului său în inimile voas­tre, care strigă: Avva Părinte“ (Gal. 4, 6). De a­ce­­ea, după Botez primim prin Tai­na Mirului pe Duhul Sfânt: „Şi ungerea Lui vă va învăţa des­pre toate“ (1 In. 2, 27). Căci du­pă învierea lui Hristos şi du­pă înălţarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca nişte fii, îm­pli­nind cu iubire voia Lui şi imi­tând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere şi căl­du­ră în aceasta de la Duhul Fi­u­lui. Căci strigarea Duhului Fi­ului ca Duh de fiu din inimile noas­tre pune înseşi inimile noas­­tre în simţirea de fii iubi­tori fa­ţă de Tatăl, asemenea Fi­u­lui. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de eşti fiu, eşti şi moş­te­nitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hris­tos“ (Gal. 4, 7). Şi, ca a­ta­re, pu­tem să nu slujim celor a­le lumii, so­cotindu-le suprema re­alitate (Ibid. 9). Am devenit po­sesorii pu­terilor dumne­ze­ieşti.

Înainte de venirea în trup, Cu­vântul lui Dumne­zeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumne­zeu, deci nici Dum­nezeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în ca­litate de Pedagog spre Dum­n­ezeu, deci ca un fel de Stăpân po­runcitor. Deci nu ni se ară­ta­se în maximă apropiere şi co­mu­­nicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne şi pe noi împreună cu El fii ai lui Dum­nezeu, ca Tată. Aceasta se a­rată în faptul că ne vorbea in­di­­rect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă“ a iu­bi­rii, pentru că nici El nu ne a­ră­tase că ne-a iubit pe noi, fă­cându-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dum­ne­zeu, de unul din Treime, nu stră­lucea încă în deplină clari­ta­­te. Se vedea mai mult prin di­fe­rite chipuri. Mai ales se arată pu­terea lui Dumnezeu prin no­rul ce aco­perea cortul şi mergea îna­intea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieş. 40, 32-35). Prin nor, în cort era o a­nu­­mită prezenţă a puterii Cu­vân­tului lui Dum­nezeu, dar El nu se revela în mod clar. O a­nu­­mită prezenţă a puterii Lui în nor era şi în jertfele de ani­ma­le ce se aduceau în cort, şi mai ales în mielul pas­cal, dar a­ceastă prezenţă a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o pre­zen­ţă personală clară şi directă a Lui, când se va întrupa El în­suşi ca om. Toate aceste chi­puri erau ca o „făgăduială“ a venirii Fiului lui Dum­nezeu ca Frate şi Mântuitor al nostru, ca să ne ri­dice şi pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.

Acum se arată clar ca Lu­mi­nă şi ca sensul cel mai adevărat al existenţei noastre, făcându-ni-se, ca Frate, cale ca să ne u­nim cât mai mult cu El, ca fraţi ai Lui şi fii ai Tatălui Său, ne­măr­ginit şi fără de început. Acum se lămuresc şi se adeve­resc toate chipurile din Lege, a­ră­tându-ni-se totodată înăl­ţi­mea maximă ce ni se fă­găduise prin ele. Omul creat din nimic e ri­dicat la înălţimea de fiu al lui Dum­nezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Ni­micnicia o­mu­­lui, pe de altă parte, e com­pen­­sată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Fra­­te şi Tată. De fapt, numai a­ces­ta poate fi adevărul. Căci da­că există un Dumnezeu, şi a­nu­me un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al exis­ten­­ţei - şi în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenţei - El nu poate, dacă vrea să mai e­xiste şi altceva, să nu creeze a­cel altceva din nimic, dar şi să nu-l ridice la o unire cu Sine, pen­tru a fi în toate o unitate, fă­ră să-l desfiinţeze pe acel alt­ce­va ca creaţie.

Şi această treaptă la care e ri­dicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această su­pre­mă apro­piere înţelegem că vrea să poată ridica Creatorul iu­­bi­tor pe cel creat. Numai fă­cut fiu cunoaşte pe Tatăl său ne­creat şi Creator la maximum, pre­cum îl poate şi imita în viaţa sa. Iar această cunoaştere şi i­mi­­tare nu poate să nu înainte­ze la nesfâr­şit, dată fiind infini­ta­tea Ace­luia şi finitudinea firii ce­lui cre­at. N-a creat Dum­nezeu din iu­bi­­re o făptură con­şti­entă ca s-o ­ţi­nă cu dispreţ în­tr-o separaţie de nedepăşit faţă de Sine.

Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului da­că nu are, pe de altă parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) şi acest Fiu nu e într-un fel model al crea­tu­­lui şi nu se face El însuşi Fra­te cu creatul, adică om.

Prin aceasta, Fiul lui Dum­nezeu ni se face calea clară şi e­fi­cientă a oamenilor spre cali­ta­­­tea de fii în Hristos. Acum ne a­jută să-I urmăm Lui ca Fiu fă­cut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduşi în re­laţiile treimice sau făcuţi moş­tenitori ale celor ce le are Fi­ul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniţi de pofte­le ce ni le tre­zesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea da­tă cărnii animalelor ca jert­fe, ci le vedem pe acestea ca me­diu străveziu al lui Dum­nezeu, ca mijloace prin care ne ară­tăm iubirea ajută­toare unii fa­ţă de alţii.

* ‑Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii şi îndum­ne­­zeitorul omului, Editura A­nas­tasia, 1993, pp. 59-79. (Ti­tlul şi sublinierile din text apar­ţin redacţiei)