An omagial
Începutul domniei lui Constantin cel Mare

Începutul domniei lui Constantin cel Mare

Adrian Agachi, 22 Mai 2013

Ceea ce Diocleţian unise printr-o strategie administrativă pricepută şi un control riguros timp de douăzeci de ani, Galerius a reuşit să demonteze într-un interval de timp scurt, din cauza firii sale lipsite de pricepere. Imperiul Roman, care devenise stabil politic, a început să sufere din nou din cauza conflictelor între conducătorii care se înmulţiseră brusc şi care, acum, se aflau la un punct de cotitură: cine dintre ei este cel mai mare? Creştinii deveniseră o problemă secundară în ochii tuturor, mai puţin în cei ai lui Galerius, perseverent în persecuţia sa până la capăt.

Spre deosebire de Diocleţian, care era o persoană aşezată şi echilibrată, cu un talent administrativ superior mediei, Galerius dovedea un temperament pătimaş, înclinat spre violenţă, război şi dictatură a forţei. Priceperea sa militară este la fel de incontestabilă ca nepriceperea sa administrativă. Ceea ce Diocleţian reuşise să construiască încet şi cu migală, Galerius distrugea cu o viteză neobişnuită. Desigur, nu era vina lui Galerius că Imperiul Roman se afla într-o perioadă de declin economic, datorată în special inflaţiei, cum, totodată, nu era vina lui că armata romană devenise lacomă şi greu de potolit, veşnic pregătită să înfigă un pumnal în spatele conducătorului ei ori de câte ori interesale sale economice sau strategice erau ameninţate. Însă nimeni nu îl poate disculpa pe Galerius de vina sa faţă de creştini, de persecuţia nemiloasă în care a ars mii de membri ai Bisericii, fără a se osteni nici o clipă să le înţeleagă credinţa, nădejdea şi dragostea. Lactanţiu ne descrie cu cuvinte de groază aceste momente funeste: „Avea nişte urşi ce-i semănau foarte mult în ferocitate şi talie, pe care îi alesese de-a lungul întregii sale domnii. De câte ori îi venea cheful să se distreze, poruncea să îi fie aduşi dintre aceştia câte unul, chemându-i pe nume. Acestora le erau aruncaţi oameni vii, nu pentru a fi mâncaţi dintr-odată, ci mestecaţi pe îndelete: în timp ce mădularele oamenilor dispăreau, el râdea foarte vesel şi nu cina niciodată fără să vadă sânge omenesc“ (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 91). Lactanţiu mai descrie totodată şi tortura prin foc, în cadrul căreia oamenii erau arşi încetul cu încetul, fiind chinuiţi zile în şir până mureau. Acestor chinuri groaznice li se adăugau răstignirea, tăierea sau dislocarea membrelor, precum şi alte torturi. Ceea ce a surprins în timpul persecuţiei a fost ataşamentul păgânilor faţă de creştini. Deja nu ne mai aflam în primul secol când circulau tot felul de zvonuri neavenite despre credinţa creştină precum presupusul canibalism sau incest al membrilor Bisericii. Păgânii au fost încurajatori faţă de creştini şi pentru că sistemul fiscal impus de Galerius era unul draconic. Taxele au fost mărite, iar funcţionarii meniţi să reprezinte o barieră protectoare pentru populaţie - cel puţin aşa dorise Diocleţian - au ajuns să fie asemenea vameşilor iudei: pregătiţi mereu să identifice noi surse de finanţare ale curţii imperiale, fără a ţine cont de sărăcia multor oameni care locuiau în provincii sau chiar în teritoriul iniţial al statului roman.

Dezbinarea politică

La momentul morţii lui Constantius Chlorus, imperiul ajunsese într-o situaţie politică destul de delicată. Dictatura lui Galerius, căruia i-a plăcut să se înconjoare numai de oameni pe care îi considera extrem de loiali, chiar dacă lipsiţi de pricepere în multe privinţe - pentru a-i numi aici pe protejaţii săi Severus şi Maximin Daia -, a condus la dezbinări teritoriale severe. În primul rând, Maxentius, ajutat de Maximian, împăratul retras odată cu Diocleţian, a pus stăpânire asupra Italiei şi s-a proclamat Augustus. Dorinţa lui Galerius de a se retrage liniştit după ce urma să numească oamenii săi în toate cele patru funcţii înalte ale imperiului a fost astfel zădărnicită. Campania de pedepsire a uzurpării lui Maxentius s-a încheiat cu un mare eşec. Lipsa proviziilor şi refuzul populaţiei din Peninsula Italică de a-l ajuta, din cauza taxelor mari pe care le impusese anterior, l-au determinat pe Galerius să se retragă fără nici un rezultat înapoi în teritoriul său răsăritean. Al doilea aspect problematic a fost constituit de succedarea la conducerea Galiei şi a teritoriului din Marea Britanie a lui Constantin cel Mare. Galerius aştepta moartea lui Constantius Chlorus pentru a putea să numească succesorul pe care îl dorea el însuşi. Era clar că nu avea de gând să-l numească pe Constantin cel Mare, pe care îl reţinea la curtea sa imperială. Lactanţiu ne precizează următoarele: „Galerius îi întinsese adesea tânărului Constantin capcane, fiindcă nu îndrăznea nimic pe faţă, ca să nu declanşeze un război civil împotriva sa şi, lucru de care se temea cel mai mult, să nu stârnească ura soldaţilor. Sub pretextul exerciţiilor şi jocurilor, l-a pus să se lupte cu fiarele; dar în zadar, fiindcă mâna lui Dumnezeu îl proteja pe Constantin“ (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, p. 97). Lactanţiu exagerează importanţa lui Constantin la curtea lui Galerius. Probabil că Galerius se temea mai mult ca nu cumva Constantin să ajungă succesorul tatălui său, nicidecum de un eventual război civil. În cele din urmă, aşa cum spune Lactanţiu, Galerius îi dă voie lui Constantin să plece la tatăl său, dar îi condiţionează plecarea doar la a doua zi dimineaţa. Se pare că dorea să trimită oameni care să-l prindă pe drum şi să îl execute. Constantin şi-a luat măsurile de precauţie şi a plecat încă din seara discuţiei respective, evitând o întâlnire ulterioară cu Galerius. A ajuns apoi la tatăl său, unde a fost numit succesor odată cu moartea rapidă a acestuia. Galerius nu mai avea de ales: putea fie să îl accepte oficial pe Constantin cel Mare drept cezar şi succesor al tatălui său, Constantius Chlorus, fie să îl denigreze şi să se aleagă cu un adversar oficial, pe lângă Maxentius, pe care urma să îl aibă în curând. Alegerea era cât se poate de simplă şi consta practic doar în prima variantă, deşi la momentul respectiv Maxentius încă nu se răsculase. Galerius nu l-a luat în seamă pe Constantin cel Mare, până când Maxentius nu s-a răsculat punând mâna pe teritoriul Italiei. După aceea, a căutat să se alieze cu el, dar deja zarurile fuseseră aruncate, deoarece Maximian, oferindu-i fiica sa, pe Fausta, de nevastă, l-a atras pe Constantin într-o alianţă cu Maxentius. Lactanţiu nu uită să precizeze cel mai important aspect al ajungerii la putere a lui Constantin cel Mare: încetarea prigonirii creştinilor. Anul 306 constituie astfel o anticipare a marelui moment de eliberare a creştinismului petrecut în 313, odată cu Edictul de la Mediolanum. În pofida tuturor aspectelor negative care umbreau spectrul politic, religios şi social al Imperiului Roman, o oază de linişte şi pace apărea în Galia, Hispania şi teritoriul din Marea Britanie odată cu domnia lui Constantin cel Mare. În materialul următor vom discuta edictul de încetare a persecuţiilor emis de Galerius cu puţin timp înainte de moartea sa.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!