Începuturile româneşti ale mişcării pentru eliberarea Greciei

Ion Mitican, 25 Februarie 2008

Când se vorbeşte despre revoluţia pornită în anul 1821 pentru eliberarea Greciei, adesea se spune că evenimentul ce a zdruncinat somnul împăraţilor Europei şi a schimbat mersul vieţii feudale a popoarelor din Balcani „îşi are începutul la Iaşi.“ Aşa susţine şi contemporanul ei, Costache Negruzzi, în vestita sa scrisoare a VIl-a („Calipso“), publicată prin 1857, şi de asemenea dau mărturie cele două plăci de marmură din pereţii Sălii Gotice de la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“. Fixate în 26 mai 1993 de societatea ACREMIS (constituită din iniţiativa profesorului Gh. Macarie) cu sprijinul Comunităţii Elene, acestea glăsuiesc: „Aici, la Mănăstirea «Sf. Trei Ierarhi», la 27 februarie 1821, în prezenţa eteriştilor şi a simpatizanţilor greci şi români, Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a sfinţit drapelul Eteriei şi a binecuvântat pe şeful acesteia, prinţul Alexandru Ipsilanti, dând prin aceasta semnalul luptelor pentru cauza sfântă a libertăţii Greciei, în cadrul mişcărilor de eliberare a popoarelor din Balcani“.

Fiindcă puţini dintre acei care trec prin faţa plăcilor ştiu cu adevărat ce s-a întâmplat în zilele sfârşitului de februarie şi începutului de martie 1821, în pelerinajul nostru prin istoria ţării româneşti se cuvine să facem un popas şi în faţa vestitei biserici din Uliţa Mare.

La vremea aceasta, exact acum 187 de ani, clopotele de la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“ dădeau îndemn de biruinţă miilor de tineri greci ce se-adunau în batalioane, mărşăluiau cântând pe Uliţa Mare şi-şi închinau viaţa marelui dor de eliberare a ţării lor. Dar peste vreo trei luni, aceleaşi clopote se tânguiau înfiorate, căci veneau zile de restrişte, despre care acelaşi cronicar, C. Negruzzi, scria îndurerat şi înţelegător în acelaşi timp: „precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe eccesuri, căci totdeauna printre patrioţi se vâră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea (învingerea) eteriştilor la Drăgăşani şi Sculeni, toate căpeteniile ce erau de omenie, fugind care încotro, hăituiţi, ţările noastre rămaseră în pradă, Iaşul se pustii. Orăşenii bejenăniră în Bucovina şi Basarabia, unde găsiră disperaţi azil.“

Marele ideal al eliberării Eladei, pentru care se jertfiseră mii de suflete idealiste, devenise pentru unii o năpastă, iar pentru alţii o jalnică durere, însângerată şi pătată de pângăriri, aşa cum se întâmplă adesea la asemenea acţiuni. A fost o luptă tragică în care Iaşii, ca şi Bucureştii, au intrat cu mărinimie, au suferit crunt, au iertat apoi cele păcătuite şi s-au bucurat când Grecia şi-a dobândit fiinţa străbună.

Grecii din Iaşi aveau sprijinul domnitorului Mihail Şuţu

Era pe timpul ultimului domnitor dintre trăitorii Fanarului trimişi de Înalta Poartă pe scaunul domnesc al Moldovei. Primise firmanul din 12 iunie 1819, se numea Mihail Suţu Vodă, era luminat şi dădea toată silinţa să-i ajute pe tinerii patrioţi greci - dintre care mulţi academişti (studenţi ai Academiei Domneşti din Uliţa Mare) - care socoteau că a venit vremea eliberării pământului strămoşesc.

Vecinul său, Alexandru Şuţu, domnul Munteniei, mai precaut, se ţinuse mai departe şi, ca să nu păcătuiască, plecase pe cealaltă lume, în noaptea de 18/19 ianuarie 1821.

După 1711, domnitorii ţărilor româneşti erau numiţi de Poartă, prin rotire, dintre membrii familiilor alese: Mavrocordat, Ghica, Calimachi, Şuţu, Moruzi.

Bogatul imperiu bizantin intrând treptat sub stăpânirea otomană după căderea Constantinopolului în mai 1453, sumedenie de locuitori greci înspăimântaţi au umplut cetăţile Europei, aşezându-se la Viena, Veneţia, Buda, Sibiu, Braşov, Bucureşti, Galaţi, Brăila, Iaşi, nu puţini ajungând şi pe malul Mării Negre, la Odessa şi mai departe. Dintre aceştia, de-a lungul timpului s-au ridicat înzestraţi negustori, profesori, jurişti, scriitori. Alţii, rămaşi în Constantinopolul ocupat de sultanul Mahomed al II-lea, cu priceperea lor negustorească şi uşurinţa învăţării limbilor străine, au ajuns slujitori de nădejde (chiar dragomani - tălmaci secretari) în cancelariile împărăteşti şi cu trecere la marele vizir, motiv ca unii să fie cinstiţi cu dregătorii însemnate şi chiar cu scaunul domnesc din Principatele române.

La Constantinopol funcţiona şi Patriarhia căreia puterea mahomedană i-a lăsat libertatea păstoririi ortodoxiei din ţările trecute sub suzeranitatea sultanului.

Înflăcăraţi de o „Marseillaise“ adaptată de Riga Veleştinul

Însă mai toţi grecii risipiţi în lume se simţeau înstrăinaţi şi purtau în suflet dorul ţării strămoşeşti, tot mai aprins în preajma anilor 1800, şi, adesea, cei tineri, crescuţi în spiritul progresist al şcolilor europene, fredonau cântece patriotice, între care celebra „Marseillaise“ a lui Rouget de Lisle, adaptată pe versurile cunoscutului poet grec revoluţionar Rigas Velestinlis (foto), profesor la Academia Domnească din Bucureşti, autorul unui manual de fizică, ucis la Belgrad, în iunie 1798 (Riga Veleştinul, considerat român macedonean, grecizat):

„Haideţi, copii ai grecilor/ Hai, copii de greci cu toţii,/ Căci ne cheamă scumpa ţară./ Să fim vrednici de părinţii,/ Care început ne dară.“ Se cânta cu acelaşi elan şi patos ca şi versurile: „Allons, enfants de la Patrie“.

Cântecul devenise popular şi „plăcea chiar şi oficialităţilor turceşti“, cum nota postelnicul domnitorului Şuţu, faimosul poet ieşean Iacovachi Rizos Nerulos, susţinător al Eteriei.

Evocând zilele anilor aceia, el scria că la Iaşi, prin 1814, se tipărise o culegere cu cântecele revoluţionare ale lui Rigas.

Versurile lui Rigas, ca şi ale lui Athanasios Hristopulos şi ale lui Nerulos, însufleţeau cercurile de tineri greci patrioţi ieşeni şi erau prefăcute în cântece de arhidiaconul Nichifor, din insula Hios, cu studii la Şcoala de muzică a Patriarhiei din Constantinopol, profesor de „musichie“ stabilit la Iaşi, în Mănăstirea Golia (Nikos Gaidagis, „Un manuscris şi o variantă necunoscută a Marseillaisei greceşti“). Diaconul le adunase, transpunându-le pe note muzicale folosite în „psaltichii“ (1813).

1814, anul naşterii Eteriei

În anul 1814, mai mulţi intelectuali greci au alcătuit, la Odessa, „Societatea Prietenilor“, numită pe greceşte „Philike“/„Hetairia“ - „Eteria“, susţinută de intelectuali formaţi în mediul ideilor avansate ale Europei şi doritori să se întoarcă sub cupolele vechilor temple ateniene. Aderarea se făcea simplu, pe baza unui jurământ, subscriind că „între noi şi tiranii patriei noastre singurele mijloace de împăcare sunt focul şi fierul şi nimic altceva“.

Ideile Eteriei discutate intens prin 1819 şi susţinute financiar de marii negustori Nicolae Scufas, Athanasie Tzakalov şi Emanoil Xanthos s-au împrăştiat în Rusia, Principate, Grecia, Bulgaria şi în celelalte ţări din Balcani, formându-se pretutindeni filiale numite „eforii“.

Printre primele au fost cele din Galaţi şi din Iaşi urmate de altele în Rusia, Grecia, Bulgaria, Academia Domnească din Iaşi înfiinţată prin 1764, ca şi aceea din Bucureşti fiind socotite „caii troieni din care au ieşit eroii de la Drăgăşani“ („Grecii din România“).

La Eterie aderaseră şi români care considerau că odată cu Grecia se vor elibera şi ţările lor. Spaţiul Principatelor bucurându-se de oarecare autonomie şi mai puţină supraveghere din partea puterii suverane, „profesorii şi elevii greci de la Academia Domnească din Bucureşti şi din Iaşi au format Batalionul Sfânt“ („Grecii din România“).

Conducătorul mişcării era fiul domnitorului Constantin Ipsilanti

Conducător sau epitrop general (generalisim) al mişcării, ales în 1820, era Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti, fost domnitor la Iaşi (1799- 1801) şi la Bucureşti (1802- 1806), retras apoi în Rusia. Alexandru Ipsilanti era general în regimentul de gardă, ca şi fraţii săi, Dimitrie, Nicolae şi Gheorghe. Participase la războiul Rusiei de apărare împotriva lui Napoleon, din anul 1813, pierzându-şi un braţ. Se bucura de trecere în Basarabia, sora lui fiind căsătorită cu guvernatorul civil al Basarabiei. Acolo aveau şi moşiile (Gh. Bezviconi, „Călători ruşi în Moldova“).

Faptul că domnitorii din Principate proveneau din cartierul grecesc Fanar al Istanbulului a făcut ca mişcarea să aibă trecere în Moldova şi Ţara Românească, intrând în ea şi unii dintre grecii dregători munteni şi moldoveni (Iordache Olimpiotu, Ioan Farmache, căminarul Sava, Vasile Caravia) şi chiar dragomanul lui Plzani, consulul rus de la Iaşi (Gheorghe Leventis).

Armatolii, locuitorii români din munţi (macedoneni), sprijineau cu însufleţire cauza. Riga(s) Veleştinul, secretarul domnitorului Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782) din Bucureşti, dăduse semnalul încă din 1780, înfiinţând „Societatea Amicilor“ (A. D. Xenopol). Marseillaisa grecească, ca şi aceea franceză, era pe buzele tuturor tinerilor de la Academia Domnească, din uliţa Mare cântându-se odată cu aceea franceză:

„Sculaţi, copii ai elenilor,/ Vremea gloriei a sosit....“

„Allons, enfants de la Patrie,/ Le jour de gloire est arrive...“

Tudor Vladimirescu, în luptă cu

balaurii „care

ne înghit de vii“

Activând intens la Chişinău şi în marele port Odessa cu legăturile sale internaţionale - iniţiatorii sperau să atragă toată creştinătatea, mai ales cea ortodoxă, într-o straşnică revoltă, pentru care adunau fonduri, arme, cai şi luptători. Năzuiau să înceapă lupta din Peloponez sau din Principate, dar au rămas la ultima soluţie, dorind să-i mişte şi pe vecinii bulgari, sârbi, muntenegreni, aflaţi, de asemenea, sub domnia sultanului.

Îl aveau de partea lor şi pe Kara-Gheorghe conducătorul răscoalei sârbilor din anii 1804-1813, retras în Rusia, cât şi pe pe Miloş Obrenovici, următorul cârmaci al răsculaţilor sârbi („Documente IV“, nr. 32) şi doreau să-l atragă şi pe Tudor Vladimirescu, fostul comandant de panduri. Acesta începuse o răscoală în Oltenia împotriva ocupaţiei străine, dar şi a opresiunii marilor boieri autohtoni, balaurii „care ne înghit de vii“, cum se scria în proclamaţia de la Padeş, dată la 23 ianuarie 1821 (S. Gârleanu, „Răscoala condusă de Tudor Vladimirescu“). Ridicând în picioare toată Oltenia, Tudor Vladimirescu i-a alungat pe stăpânitorii hulpavi ai pământurilor şi pe reprezentanţii domniei năimite, iar la 21 martie a intrat în Bucureşti, capitala Ţării Româneşti.

22 februarie 1821

Zi de seamă. La Iaşi se strânge Eteria, iar la „Sf. Trei Ierarhi“ se întruneşte statul ei major.

Socotind momentul potrivit şi pregătirile terminate în Basarabia, unde sosise de mai multă vreme, la 21 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti anunţa printr-o scrisoare trimisă din Chişinău: „Eu, împreună cu fraţii şi rudele mele, pornesc diseară spre Iaşi unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom începe.“

Conformându-se, în 22 februarie 1921, împreună cu fraţii (Gheorghe şi Nicolaie), a trecut Prutul pe la vama Sculeni şi, înconjurat de vreo 200 de arnăuţi ce veniseră să-l „întâmpine, ca pe un crai“, a sosit la Iaşi („Documente privind istoria României. Răscoala din 1821“).

Îl însoţea cneazul Gheorghe Matveevici Cantacuzino-Deleanu (după unii, cumnatul său), colonel în retragere, care mai avea un frate, Alexandru, şi era feciorul vestitului boier ieşean Matveevici Cantacuzino, stăpânul caselor din faţa Mitropoliei - unde-i acum Primăria (Palatul Roznovanu) şi al domniţei Ralu Callimachi - fiica domnitorului Grigore Callimachi (1761-1769).

Au tras la „casa principesei Cantacuzino“, cum raporta superiorilor săi, la 5 martie, generalul rus Ivan Inzov („Documente“). Casa cantacuzinească rămasă mamei cneazului era pe strada Golia, vizavi de palatul lui Dumitrache Sturdza (unde-i acum Poşta).

Casa, cumpărată de Camera de Comerţ ieşeană, a fost înlocuită, prin 1925, de imobilul existent şi acum (fost sediu BancPost), pe care s-ar cuveni o placă de amintire a zilelor anului 1821.

Momentul fiind de mare însemnătate, căci tulbura şi schimba mersul liniştit al ţării şi cursul domniei, la gazdă au venit imediat şi domnitorul Mihail Şuţu, cu postelnicul său, Iacovachi Rizos Nerulos (Iakovos Rizos Neroulos, 1778-1849).

A doua zi, generalul l-a chemat pe egumenul grec de la „Trei Sfetite“ şi i-a dat să tipărească proclamaţiile mişcării, ce vesteau strângerea trupelor de volintiri, din toate straturile sociale, dispuşi să lupte sub steagul Eteriei, statul major instalându-se chiar la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“, unde se făceau înscrierile şi se depuneau contribuţiile şi banii.

O însemnare pe o carte de atunci arăta că la „Mănăstirea Treisfetitelor să adună toţi eteriştii: acolo să sfătuesc şi numesc pe postelnicul Rizu (Iacovachi) ministru a toată Eteria, iar efori pe vlădica Irinoplosu de la Golia, pe Tresfeteanu (Trisfetiteanu), stareţul Serafim de la «Sf. Trei Ierarhi», pe Luca Floreşteanu stareţul de la Floreşti, pe Deoghenide (un lipscanu neguţătoriu) şi pe Panaitachi Panu.“

Vânzoleală mare la mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi“

Acţiunea recrutării pornind în iureş, fără nici o discreţie şi ordine, militarii profesionişti ai vremii, arnăuţii de origine albaneză, greacă, sârbă, muntenegreană, caucaziană şi alte neamuri iuţi, mânuitori de arme, năimiţi să apere scaunul domniilor şi casele boiereşti, părăseau slujbele, trecându-se cu plată pe listele Eteriei. Prin arnăuţi adesea se înţelegea soldat lefegiu, luptător cu brâul plin de pistoale, pumnale şi iatagane, adesea îmbrăcat în fustanelă.

Vânzoleala în jurul mănăstirii fiind mare, ca să nu tulbure liniştea capitalei şi să existe loc destul pentru adăpostire în chilii şi corturi, cât şi teren de instruire şi antrenament, generalul a mutat statul major al revoluţiei la Mănăstirea Galata - închinată Sfântului Mormânt - unde cartiruia şi dânsul.

Arnăuţii au băgat spaima în negustorii turci din Moldova

Pentru început, la 23 februarie, a publicat o proclamaţie către „norodul ţării Moldovei“, garantând „siguranţa persoanelor şi a averilor“. Unii dintre arnăuţi, căzând în păcatul tovarăşilor din Galaţi, porniseră prigonirea sângeroasă a negustorilor turci din oraş: „La hanuri, în medul nopţii, acei mai mulţi năvălescu,/ Alţii a lovi Beilicu în câtu potu se sârguiescu./ Cine să se împotrivească căci, săracii, ameţiţi / Fiind toţi în aşternuturi şi întru somn adânciţi/ Stau zăluzi într-o uimire./ Amanu cu toţi striga./ Dau averile loru toate şi începu a se ruga.“

Faptele fiind condamnate de ieşeni, care nu încuviinţau asemenea purtări şi osândirea unor nevinovaţi, unii boieri au mers iute la domnitor, cerându-i să se curme jafurile şi purtările deloc creştineşti, iar alţii i-au ascuns pe cei năpăstuiţi. Acţiunea a fost consemnată de contemporanul vornicul Alecu Beldiman, autorul lucrării „Jalnica tragedie“, ce descrie evenimentele din zilele acelea în vreo 4.000 de versuri.

Luaţi sub ocrotirea Curţii domneşti, turcii au fost adunaţi la Galata: „Şi de acolo cu pază, în carantină i-au dusu. / Unde au scăpat din grijă, din osândă şi presupusu.“

Ordinul de organizare a armatei revoluţiei a fost dat la Galata

Continuând organizarea mişcării, peste o zi, pe 24 februarie, generalul Ipsilanti a dat încă alte trei proclamaţii: „Către grecii de pretutindeni“! („La arme, prieteni! Patria vă cheamă!“); „Către fraţii din Eterie“ şi „Către grecii din Moldova şi din Ţara Românească“.

Proclamaţia din 24 februarie glăsuia pentru ştiinţa tuturor: „Iată, după atâtea secole de suferinţe, îşi întinde iarăşi Fenixul Eladei aripile sale cu mândrie şi cheamă sub umbra sa pe adevăraţii şi ascultătorii ei fii.“

Acei ce nu luau armele pentru eliberarea Greciei urmau a fi priviţi „ca bastarzi nedemni de numele elen.“

Fără zăbavă, la 25 februarie, în cartierul general de la Galata, Ipsilanti a semnat şi ordinul de organizare a armatei revoluţiei, cu două corpuri: primul sub comanda strategului Gheorghe Ipsilanti, iar al doilea sub mâna polemarhului Nicolae Ipsilanti (ambii, fraţii săi). Cu acest prilej, spre bucuria unora şi invidia altora, a făcut şi avansări în grad, numind comandanţi, tagmatarhi (maiori) şi hiliarhi (căpitani), dând a înţelege şi că „o mare putere“ îi susţine (Rusia). Afirmaţia se considera posibilă deoarece secretarul Ministerului de Externe din cabinetul împăratului de la Petesburg era contele Ioan Capodistria (1816-1822), grec de origine, pe ajutorul căruia se conta.

Tot de la „Sf. Trei Ierarhi“ se lansau cererile pentru arme, praf de puşcă şi gloanţe (de care duceau mare lipsă) şi galbeni pentru plata şi întreţinerea armatei, „cei bogaţi“ fiind chemaţi „să jărtfească o parte din averea lor“.

Unul dintre aceştia, marele bancher Andreiu Pavli, încercând să se opună şi retrăgându-se într-o başcă după zidurile mănăstirii Golia, n-a rezistat căci, înconjurat de conaţionalii săi revoltaţi de avariţia şi lipsa lui de patriotism, l-au silit să deschidă punga şi să dea vreo 600.000 de lei, contribuind astfel la fondul de vreo 1.500.000 de lei, cât reuşise să adune până atunci mişcarea.

În nota de pe carte scria: „Eforii dau proclamaţie că primesc ostaşi cu leafă, care proclamaţie s-au lipit pe toate uliţele oraşelor. Şi pentru ca să poată da arme la cei ce nu aveau, au publicat că orişicine ar avea arme, să le ducă în Mănăstirea «Trei Sfetitelor», spre a-şi primi plata pe ele, căci la dimpotrivă, urmare să vor lua cu sila“.

Totodată, eteriştii au cerut şi 2.000 de cai din ţară, la care boierii s-au împotrivit. „Atunci au început arnăuţii a prăda hanurile, dughenile şi casele, fără cruţare, sub cuvânt că se caută arme şi cai.“

Multe ajutoare au sosit însă din Chişinău, Ismail şi Odessa, de acolo venind la Iaşi mulţime de tineri voluntari (volintiri) şi arnăuţi.

Aşa au trăit Iaşii zilele marelui entuziasm al tinerilor greci cu săbii la şold şi arheri în frunte, ce mărşăluiau pe Uliţa Mare şi pe Copou, cântând marşuri eroice, gata să-şi dea viaţa pentru Elada.

* Inginerul Ion Mitican este autor al numeroase cărţi despre Iaşii vechi, un pasionat al istoriei acestor meleaguri


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!