Evanghelia de Duminică
Încredinţându-ne viaţa lui Dumnezeu, El ne poartă de grijă

Încredinţându-ne viaţa lui Dumnezeu, El ne poartă de grijă

Prof. Ion Vicovan, 30 Iulie 2014

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor) Matei 14, 14-22

În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei i-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi el a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Pericopa evanghelică a acestei duminici, de­­­şi este una relativ scur­tă, conţine mul­te învăţături de mare im­por­­tan­ţă pentru viaţa noastră creş­tină.

Adesea, Mântuitorul era în­con­jurat de „mulţimi de oameni“, atât pentru a-L asculta, pen­tru că „vorbea ca unul care a­re putere“ şi cum „niciodată n-a vor­bit un om ca El“ (cf. In. 7, 46), cât şi „pentru că vindeca ori­ce neputinţă şi boală în popor“ (Mt. 4, 23). Cu unele ex­cep­­ţii, atunci când vindeca bol­na­­vii, Hristos le cerea credinţă: „Cre­deţi că pot să fac Eu a­ceas­ta? (Mt. 9, 28), „fie ţie după cum ai crezut“ (Mt. 8, 13). În E­van­ghelia de astăzi însă, Sfân­tul Evvanghelist Matei con­sem­­nează că Mântuitorului fă­cân­du-i-se „milă de ei“, din proprie iniţiativă, a vindecat pe toţi bolnavii lor.

Toţi trăim din mila lui Dumnezeu

Învăţăm din această E­van­ghe­­lie că mila lui Dumnezeu es­te îndreptată spre toţi oame­nii. Noi toţi trăim, mai mult sau mai puţin conştient, din mi­la lui Dumnezeu. De aceea, Sfân­ta Scriptură este plină de e­­xemple de cereri de milă, iar cul­tul Bisericii cel mai des face tri­mi­tere la milă: „miluieşte-mă, Dum­­nezeule, după mare mila Ta...“ (Ps. 50, 1) sau „tinde mila Ta spre noi, precum am nă­dăj­du­it întru Tine“ sau „cât este de departe cerul de pământ, a­tât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El“ (Ps. 102, 11). De asemenea, nu este ru­gă­­ciune, rânduială, slujbă, Sfân­tă Taină sau Sfântă Li­tur­ghie în care să nu apară scurta şi de mare folos rugăciune Doam­ne, miluieşte.

Pentru că mila lui Dum­nezeu este de mare trebuinţă vie­ţii noastre, Biserica a rându­it ca ea să fie invocată, ca ru­gă­ciu­ne, o dată, de trei ori, de do­uă­sprezece ori, de patruzeci de ori şi chiar o sută de ori conse­cu­­tiv (la slujba scoaterii Sfintei Cruci). De pildă, la slujba Ca­no­nului Mare al Sfântului An­drei Criteanul fiecare strofă (din cele 250) este introdusă cu ru­găciunea (cântată) „milu­ieşte-mă, Dumnezeule, miluieş­te-mă“. Iar cunoscuta rugăciu­ne numită „a inimii“ conţine şi ea cererea de milă „Doamne Iisu­se Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.

Însă mila nu este o expresie pre­­zentă doar în cărţile de cult, în rugăciunea individuală sau în cea obştească, ci ea a pă­truns în cronici şi chiar în lim­ba­­jul uzual al poporului. Astfel, dom­nitorii noştri se intitulau dom­ni „din mila lui Dum­nezeu“, iar creştinii adesea, mai cu seamă în situaţii de în­cer­­care, când realizau că sunt la limita propriilor puteri, con­şti­­entizând nevoia „ajutorului Ce­lui de Sus“, rosteau „mila lui Dum­nezeu cu noi“.

Cuvântul lui Hristos dă viaţă

Trebuie să-L căutăm pe Dum­nezeu „în toată vremea şi în tot ceasul“, întrucât „fără El nu putem face nimic“ (In. 15, 5). Căutându-l cu „inimă în­frân­tă şi smerită“, El ne dăruieş­te nu numai ceea ce cerem, ci în generozitatea Sa ne co­ple­şeş­te cu tot ceea ce ne ajută la mân­tuire. Mulţimile din Sfânta E­vanghelie de astăzi au venit la Domnul pentru a-L asculta, în­să au primit mult mai mult: vin­decare de boli, hrană trupească şi, mai ales, hrană su­fle­­tească!

Din Sfintele Evanghelii, în ge­­neral, aflăm că Mântuitorul se retrăgea adesea „în munte“ sau, ca în cazul de faţă, „în loc pus­tiu“ (Mt. 14, 13), să se roage (dân­du-ne astfel exemplu de ru­­găciune). Aflând aceasta, „mul­ţimile au venit după El, pe jos, din cetăţi“. Vindecându-le bol­navii, mulţimile puteau să se întoarcă, însă au preferat să ră­mână cu El, în pofida pustiului, a distanţei, a timpului târ­ziu. Aceasta înseamnă că oamenii nu L-au căutat doar pentru ajutorul material, ci, mai cu sea­mă, pentru „cuvintele vieţii veş­nice“ (In. 6, 68). Şi tocmai ră­­mânerea lor mai departe cu Dom­nul şi ascultarea cu luare-a­minte a cuvântului lui Dum­nezeu i-a făcut să nu simtă nici o­boseala, nici „zăduful zilei“, nici foamea, nici altceva din ce­ea ce Mântuitorul numeşte su­ges­­tiv şi sintetic „grijile acestei lumi“ (Mt. 13, 22). Este împli­ni­rea chemării pe care Hristos Dom­nul o adresează tuturor: „Ve­niţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odih­ni pe voi“ (Mt. 11, 28).

Mai învăţăm din această E­van­ghelie că omul având o struc­tură dihotomică, şi hrana de care are nevoie este tot du­blă, corespunzătoare fiecărui e­le­ment constitutiv. Este mai mult decât semnificativ faptul că atunci „când s-a făcut seară, u­cenicii au venit la El şi L-au ru­gat să dea drumul mulţimi­lor pentru a merge în sate să-şi cu­m­pere mâncare“. Cu alte cu­vin­te, mulţimile nici n-au sesi­zat că s-a făcut seară, nu ele au ce­rut să plece pentru a căuta de „mâncare“, nici măcar nu şi-au pus problema hranei materiale, a­tâta vreme cât, ascultându-L pe Mântuitorul, s-au hrănit în chip spiritual, potrivit cuvinte­lor Acestuia „că nu numai cu pâi­ne va trăi omul, ci cu tot cu­vân­­tul care iese din gura lui Dum­nezeu“ (Mt. 4, 4).

De altfel, nu este pentru pri­ma oară când Mântuitorul, în chip pedagogic, le oferă ucenici­lor (şi ascultătorilor în general) mai întâi hrana spirituală, du­pă care pe cea materială. De pil­­dă, în convorbirea cu femeia sa­marineancă: „Ucenicii Lui Îl ru­gau, zicând: Învăţătorule, mă­nâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o ştiţi...“ (In. 4, 32), iar în E­­vanghelia „pescuirii minuna­te“, Mântuitorul, după ce s-a ur­cat „într-una din corăbii... în­vă­ţa din ea mulţimile, iar când a încetat de a vorbi, a zis lui Si­mon: depărtaţi la adânc şi lă­saţi în jos mrejele voastre ca să pes­cuiţi“ (Lc. 5, 3). Este ceea ce Hris­tos, spre finalul predicii de pe munte, îndeamnă: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dum­nezeu şi dreptatea Lui şi toate a­cestea se vor adăuga vouă!“ (Mt. 6, 33). La fel au procedat şi Sfi­n­ţii Apostoli. De aceea, Sfân­tul Apostol Pavel scriindu-le creş­tinilor din Corint, scrisoare din care s-a citit în Apostolul de as­tăzi, între altele, le spune: „Căci Hristos nu m-a trimis să bo­tez, ci să binevestesc“ (I Cor. 1, 17), cuvântul lui Dumnezeu con­stituind o reală şi necesară hra­nă spirituală.

Apostolii au oferit tot ce aveau, iar Hristos Domnul le-a dăruit tot ce le lipsea

Învăţăm, de asemenea, că Dum­nezeu ne dă atât hrana tru­pească, „pâinea cea de toate zi­lele“, cât şi „merindea vieţii veş­nice şi antidotul nemuririi“ (Sfân­tul Ignatie Teoforul). La ce­rerea ucenicilor de a da drumul mulţimilor, Mântuitorul le-a răspuns: „N-au trebuinţă să se ducă: daţi-le voi să mă­nân­ce“. Cu alte cuvinte, atâta vre­me cât mulţimile au venit la Dom­nul, la Biserică, în căuta­rea hranei spirituale, tot de aici tre­buie să primească, pe cât po­si­bil, şi hrana trupească. De a­ce­ea, Biserica oferă mai întâi hra­na spirituală, după care, în func­ţie de nevoi şi în limita po­si­bilităţilor, şi pe cea materi­a­lă. Plecând de la mi­nunea în­mul­ţirii pâinilor, cei dintâi creş­tini s-au organizat într-o co­­munitate asemănă­toare unei fa­milii, ei luând parte, mai în­tâi, la „frângerea pâinii şi la ru­gă­ciune“ (F.A. 2, 41), după care la masa dragostei. Grija Bi­se­ri­cii faţă de fiii ei s-a manifestat me­reu, ajutorul ei fiind dat în func­ţie de nevoile acestora. Aşa a apărut şi s-a dezvoltat sluji­rea filantropică a Bisericii, ea cu­noscând o primă mare în­flo­ri­re în vremea Sfântului Vasile cel Mare (†379). Lucrarea lui fi­lan­­tropică a devenit, în timp, re­per pentru întreaga Biserică, in­clusiv pentru Biserica lui Hris­­tos din Ţările Române. A­ceas­­ta a fost şi modelul lucrării so­cial-filantropice a Bisericii noas­tre în decursul istoriei, slu­jire reluată, diversificată şi am­plificată după 1990, Bise­ri­ca purtând grijă de fiii ei, atât din perspectivă spirituală, cât şi materială.

La răspunsul dat Mântui­to­ru­­lui că „nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti“, Domnul a cerut să le aducă la Sine. Ob­ser­­văm mai întâi că Mân­tui­to­rul, privind la cer, adică spre Dum­­nezeu-Tatăl Care L-a tri­mis, a binecuvântat pâinile şi peş­­tii, iar binecuvându-le le-a în­mulţit, ucenicii doar îm­păr­ţin­du-le. De aici, frumoasa şi să­nă­toa­sa tradiţie creştină de a ros­ti ru­găciunea înainte de ma­să (şi du­pă masă), iar în multe părţi ale ţării de a face chiar sem­nul Sfin­tei Cruci peste pâi­ne (peste a­limente în general), ca astfel ele să fie binecuvânta­te. Dom­nul a poruncit, de a­se­me­nea, ca mul­ţimile să se aşeze pe iarbă, prin aceasta arătând că Dum­nezeu, cum învaţă Sfân­­tul A­pos­tol Pavel, „nu este al neorându­ie­lii“ (I Cor. 14, 33). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, co­mentând a­cest text, afirmă că „Hristos po­run­ceşte ca mul­ţi­mile să se aşe­ze pe iarbă pentru a le învăţa să fi­lozofeze. Că nu voia să hră­neas­că numai tru­purile, ci să instruiască şi sufletele“.

Împărţindu-le tuturor, „ca la 5.000 de bărbaţi afară de femei şi de copii“ (cei din urmă erau mult mai mulţi, având în ve­de­re că femeile, dintotdeauna, au fost mai evlavioase, mai pre­zen­te în Biserică decât băr­ba­ţii, iar copiii, mai ales la evrei, re­prezentau o adevărată bi­ne­cu­­vântare), s-a petrecut minu­nea. Pe măsură ce primeau (şi con­sumau) pâinea şi peştele, a­ces­tea se înmulţeau, ca şi în ca­zul Sfântului Proroc Ilie aflat la văduva din Sarepta Si­do­nu­lui: „Făina din vas n-a scăzut şi unt­delemnul din ulcior nu s-a îm­­puţinat“ (III Regi 17, 16). Hră­n­irea mulţimii nenumărate în pustie a fost, într-un fel, re­e­di­tarea minunii petrecute cu poporul ales, care vreme de pa­tru­­zeci de ani a fost hrănit în pus­tie cu mană, „pâine înge­reas­că a mâncat omul“ (Ps. 77, 29), după cum ea este şi pre­fi­gu­­ra­rea „Pâinii celei vii Care s-a po­gorât din cer“ (a Sfintei Eu­ha­ristii, cf. In. 6, 51): „Părinţii voş­tri au mâncat mană în pus­tiu şi au murit. Aceasta este es­te Pâinea Care se coboară din cer, pentru ca acela care va mân­ca din ea să nu moară“ (In. 6, 50). Înmulţirea pâinilor pr­e­în­chipuie, aşadar, „merindea vie­ţii veşnice“. Este, în acelaşi timp, ceea ce se rosteşte, şi se pe­­trece, în cadrul fiecărei Sfin­te Liturghii: „Se sfărâmă şi se îm­parte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se des­parte, Cel ce se mănâncă puru­rea şi ni­ciodată nu se sfâr­şeş­te...“.

Hristos, Omul pentru toţi oamenii

După ce „au mâncat toţi şi s-au săturat“, au strâns „ră­mă­şi­ţele de fărâmituri, două­spre­ze­ce coşuri pline“. Cele do­uă­spre­zece coşuri de fărâmituri, tran­sformate în pâini, ar re­zul­ta mai mult decât cele cinci pâini pe care le-au avut Sfinţii A­­postoli şi pe care, la porunca şi binecuvântarea Mân­tu­i­to­ru­lui, le-au împărţit mulţimilor. A­ceasta ne arată, încă o dată, că mila Domnului, aşa cum se ro­s­teşte într-o rugăciune (de mul­ţumire) a Bisericii, „este ne­măsurată şi iubirea Sa de oa­meni adânc neajunsă“.

Împărţind cele cinci pâini şi cei doi peşti, Sfinţii Apostoli au fost astfel atât martorii oculari ai minunii petrecute, care avea me­­nirea de a-i întări în cre­din­ţa în Hristos ca Fiu al lui Dum­nezeu, cât şi instrumentele sau mij­­loacele lucrării lui Dum­nezeu prin oameni. Potrivit în­ţe­le­surilor Sfintei Evanghelii de as­tăzi, lucrarea lui Dum­nezeu prin oameni se exprimă a­tât la ni­vel material, cât şi la ni­vel spi­ri­tual. Cândva, un bolnav de 38 de ani (la scăl­dă­toa­rea Vitezda) se plângea: „Doam­ne, om nu am ca să mă ba­ge în scăldătoare, când se tul­­­bură apa“ (In. 5, 7). Toc­mai de aceea, Fiul lui Dum­nezeu s-a fă­cut Om, devenind „Fi­ul O­mu­lui“ (Mt. 16, 13), ca să fie „O­mul“ pentru toţi oamenii. Iar în Bi­serica „pe care a câş­ti­gat-o cu scump sângele Său“ (F.A. 20, 28), Domnul Hristos, Ca­pul Bi­se­ricii (Ef. 5, 23) i-a pus pe unii „în­tâi apostoli, al doilea pro­roci, al treilea învăţători...“ (I Cor. 12, 28), dându-le Sfinţilor A­­­postoli şi urmaşilor lor (episcopi şi preoţi) puterea de a lega şi dez­lega păcatele (In. 20, 22-23). Şi aceasta ca prin Biserică, prin slu­jitorii ei în special şi prin mem­brii ei în general, Dum­nezeu să lucreze în lume, a­si­gu­rân­du-ne că El va fi cu noi „în toa­te zilele, până la sfâr­şi­tul vea­cului“ (Mt. 28, 20).

După ce s-au săturat mul­ţi­mi­le, „Iisus a silit pe ucenici să in­tre în corabie şi să treacă îna­in­tea Lui pe ţărmul celălalt, pâ­nă ce El va da drumul mul­ţi­mi­l­or“. Aceasta înseamnă că M­ân­tuitorul Şi-a continuat acti­vi­tatea „propovăduind Evan­ghe­­lia împărăţiei“ (Mt. 4, 23), ac­tivitate întreruptă de către u­cenici. Faptul că predica Sa a fost rostită în două etape, cu o pa­uză în timpul căreia mulţi­mi­­le au fost hrănite în chip mi­nu­­n­at, indică importanţa şi pri­o­­ritatea pe care o are hrana spi­rituală în raport cu cea ma­te­­rială, cea din urmă fiind doar u­na de susţinere a vieţii pă­mân­­teşti în timpul căreia omul es­te chemat să-şi pregătească via­ţa veşnică, cerească. Este, de altfel, ceea ce Domnul zice: „Lu­craţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mân­ca­­rea ce rămâne spre viaţa veş­ni­că, pe care o va da Fiul O­mu­lui“ (In. 6, 27). Mai mult, sin­tag­­ma consemnată de Evan­ghe­­listul Matei „până ce El va da drumul mulţimilor“ este sem­nificativă, ea vrând să a­ra­te că Dumnezeu este Cel Care tre­buie să ne conducă viaţa.

În concluzie, mai întâi să-L că­­utăm pe Dumnezeu şi „drep­ta­­tea Lui“. Să cerem mila şi a­ju­torul Său. Să devenim, prin făp­tuirea binelui, oamenii prin ca­re lucrează Dumnezeu, ca vă­zând faptele noastre bune „să-L slăvească pe Tatăl din ce­ruri“ (Mt. 5, 16). Să ne în­­cre­din­ţăm Lui, fiindcă El ne va pur­ta de grijă, şi să credem cu tă­rie în cuvântului Psal­mis­tului David, care, „în duh fiind“ (Mt. 22, 43), ne îndeamnă: „A­run­că spre Domnul grija ta şi El te va hrăni“ (Ps. 54, 25).


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!