Întâlnire de suflet cu artista Olga Greceanu

O mare artistă creştină. Un suflet aristocrat şi plin de demnitate, dăruit cu totul slăvirii lui Hristos prin imagini, fresce şi mozaicuri, care dau astăzi strălucire Patriarhiei Române, Mănăstirii Antim şi altor numeroase biserici din ţară, restaurate fie cu mâna ei, fie ajutată de duhovnicul său, părintele Sofian Boghiu.

Comuniştii i-au luat totul - de la o avere impresionantă în bunuri, case şi moşii, până la dreptul de semnătură. A fost o exilată în propria sa ţară, dar asta nu a împiedicat-o să păstreze până la moarte singurul ei bun de preţ - dragul de români şi de biserică, talentul şi credinţa.

Întreaga biografie a Olgăi Greceanu pare să fi fost scrisă doar din tăceri şi apăsate semne de exclamaţie, din contorsiuni existenţiale şi renunţări dramatice. Discretă şi aristocrată, a fost prima în toate - singura femeie acceptată în grupul ortodox creştin "Rugul Aprins", singura femeie care a primit îngăduinţa scrisă a patriarhilor Nicodim şi Iustinian de a predica la amvon, în oricare biserică din ţară. Ea a pictat frescele de la Patriarhie şi tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la Biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte confiscate şi distruse de comunişti, s-au păstrat câteva fărâme fără egal: "Monahi zugravi, monahi de subţire", o monografie (unică în lume) despre "femei pictore necunoscute" şi un dicţionar creştin în opt volume, nepublicat nici în zilele noastre.

Celebră, frumoasă şi plină de talent, artistă recunoscută în lume şi doamnă de companie a Reginei Maria, avea Bucureştiul interbelic aşternut admirativ la picioarele ei. Steinhardt o pomeneşte în "Jurnalul fericirii", Petru Comarnescu o aseamănă cu Elena Văcărescu şi Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evocă admirativ ca pe o mare doamnă a culturii româneşti. Prietenă cu Cecilia Storck, cu Luchian şi Tonitza, făcea parte din elita artistică bucureşteană. Expoza în marile oraşe ale Europei, iar la New York era invitată personală a preşedintelui Roosevelt. Până să ajungă la Locurile Sfinte şi, apoi, să întâlnească pe monahii "Rugului Aprins", cu adânca lor filosofie teologică a "rugăciunii inimii", se credea cetăţean al lumii, om liber şi fără prejudecăţi. Apoi, ca o iluminare, a decis să se retragă în ascunzişul atelierului pentru a se ruga lui Dumnezeu în felul ei - în desene şi culori, aşa cum o îndemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim, alături de care a pictat şi a restaurat zeci de biserici. Abia împlinise 50 de ani, când a renunţat la toate pentru Hristos, fericită că a venit timpul să se ocupe de vechile ei proiecte artistic religioase.

La 86 de ani, era cocoţată tinereşte pe schela Schitului Darvari, unde tocmai restaura fresca originală. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând că se simte puţin obosită, după care s-a retras în atelier, unde va fi găsită fără suflare în faţa şevaletului şi cu pensula în mână. Oamenii din jur abia i-au simţit absenţa şi nici un ziar din epocă nu a scris măcar un rând despre dispariţia ei.

Profund mistică şi religioasă, Olga Greceanu ştia că fusese menită să-i slujească lui Dumnezeu încă din copilărie. Într-o scrisoare trimisă părintelui Sofian Boghiu, mărturisea nu numai bucuriile Sfintei Împărtăşanii, dar şi o întâmplare ce o va urmări toată viaţa. La 12 ani, s-a îmbolnăvit atât de grav, încât medicii ridicau neputincioşi din umeri şi le spuneau părinţilor ei: "Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău. Numai Dumnezeu o mai poate salva". În noaptea aceea, zbătându-se între viaţă şi moarte, i-a apărut în vis o groapă şi, alături, Iisus. "E pentru mine?", a întrebat ea naivă şi speriată, dar Domnul a surâs cu blândeţe: "Groapa e pregătită pentru păcatele lumii. Tu vei muri bătrână, într-o zi de vineri". Peste ani şi ani, ajunsă deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria în jurnalul ei, mimând uimirea: "Bătrână sunt de mult. În fiecare vineri mă gândesc: "Să fie azi sau altă dată?"". Întâmplare sau nu, Olga Greceanu s-a săvârşit din viaţă chiar într-o zi de vineri.

"Nefericit cu adevărat eşti abia când îi dai consimţământul pentru asta"

Deloc habotnică şi pietistă cum ar crede unii, a fost o militantă a egalităţii între sexe şi a susţinut cum a putut cauza femeii dispreţuite şi marginalizate pe nedrept. Poate cea dintâi feministă din România, Olga Greceanu s-a luptat din răsputeri cu prejudecăţile timpului şi cu misoginismul fumegos al colegilor de breaslă - cu Tonitza, de pildă, căruia i-a replicat memorabil şi cu multă subtilitate: "Femeia nu a fost niciodată Dante, pentru că a preferat să rămână Beatrice (muza inspiratoare a creatorului, n.n.)".

Olga Greceanu a apărat mereu cauza altora. Pe sine s-a neglijat şi s-a lăsat la urmă, acceptând senină toate loviturile sorţii. O bună parte din lucrări s-a distrus în bombardamentul avioanelor germane din 1945. O alta i-a fost confiscată de comunişti. Nu a pierdut doar palate şi moşii (întreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Măldăreşti sau imensul conac de la Bălteni, obiecte şi stofe de la 1600, mobilier adus cu mare cheltuială de la Florenţa, incunabule şi atlase rare). Ceea ce a pierdut cu adevărat a fost dreptul la semnătură şi la expunere; dreptul de a fi ea însăşi. O instanţă obscură şi fără chip a condamnat-o la anonimat şi a decis să acopere cu var frescele ei din gara Mogoşoaia, din cele două clădiri administrative importante ale Bucureştiului (Amzei şi Banu Manta), obligând-o să verniseze, poate singura ei expoziţie de maturitate, în chiar locuinţa personală. În loc să protesteze şi să-şi ceară drepturile ei de mare artistă, s-a adâncit de bunăvoie în anonimatul muncii, restaurând zeci de monumente bisericeşti, de fresce şi icoane inestimabile, fără a se da însă niciodată bătută, aşa cum stau mărturie rândurile scrise pe o margine de caiet: "Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul".

Tot ea va adăuga în josul filei o profeţie amar optimistă, ţâşnită de-a dreptul din fibra ei de femeie luptătoare şi fără egal: "Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc (am 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi, se vor stinge toate geloziile şi răutăţile". Vedea cu ochii minţii că o să i se facă dreptate cândva, că adevărul va ţâşni la suprafaţă cu puterea uleiului strecurat în apă. Prefigura parcă momentul miraculos când o tânără şi necunoscută plasticiană, Iuliana Mateescu, o va descoperi brusc şi tulburător, aşa cum la rândul ei descoperise într-un anticariat obscur din Ličge tabloul unei mari şi necunoscute artiste - Margariete van Eyck, sora celebrilor pictori Van Eyck.

"Nu tu ai ales-o pe Olga. Ea te-a ales pe tine!"

În atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu i-a ridicat bătrânei doamne aristocrate un adevărat sanctuar. Acolo, în tihna încăperii sfinţite cu o icoană şi o candelă mereu aprinsă, trăieşte şi creează, înconjurându-se cu amintirea bătrânei doamne. Olga Greceanu e prezentă peste tot - în manuscrise, în fotografii, în cele câteva cărţi superb învelite în piele decorată cu imprimeuri şi discrete frunze ruginii: corespondenţa cu monahii "Rugului Aprins", confesiunile ei religioase, intitulate "Pe urma paşilor Tăi, Iisuse", "Dicţionarul de artă grafică", "Femei-pictore necunoscute" sau minunatele ei "Tălmăciri evanghelice".

De câte ori vorbeşte despre bătrâna aristocrată a Bucureştiului interbelic, Iulia Mateescu se tulbură cumva şi ezită, temându-se parcă să nu o bănuim de teatralism sau alte patetisme desuete. E limpede însă că o admiră şi o iubeşte foarte mult pe Olga Greceanu. "Nici nu îndrăznesc să spun ce simt pentru ea. De multe ori, am impresia că nimic din viaţa doamnei Olga nu mi-e străin, că întâlnirea noastră aştepta deja scrisă în ceruri, mult timp înainte ca eu să aflu de existenţa ei în chilia părintelui Policarp de la Patriarhie, care, fără nici un motiv aparent, a insistat să-mi arate manuscrisul "Dicţionarului biblic" în opt volume. Nu ştiu ce anume m-a impresionat - imensitatea lucrării sau faptul că părintele a trudit o bună parte din viaţa lui ca să alcătuiască o ediţie critică a acestui dicţionar. Ştiu doar că, în timp ce părintele vorbea despre importanţa europeană a lucrării, mi-a încolţit în minte un gând aprig şi stăruitor: să editez opera monumentală a Olgăi Greceanu, să-i scot la lumină numele şi imensa ei personalitate.

Fără să înţeleg prea bine ce am de făcut, de multe ori se întâmpla ca, în tăcerea chinuitoare a nopţii, să-L întreb stăruitor pe Dumnezeu ce vrea de la mine, ce trebuie să fac pentru a-I împlini voia, şi El îmi trimitea imediat semn, nu mă lăsa niciodată fără răspuns. Şi acum mă gândesc cu emoţie cum am găsit singurele rude ale familie Greceanu din prima încercare - doar deschizând cartea de telefon. Şi acum simt lacrimi în ochi, amintindu-mi cum rudele ei m-au primit în casă de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea şi, apoi, mi-au pus în braţe, fără ca eu să cer ceva, întreaga arhivă a doamnei Olguţa. Când am întrebat de ce au atâta încredere în mine, au ridicat neştiutori din umeri şi mi-au mărturisit ceva care m-a tulburat şi mai mult - biografa Olgăi Greceanu, doamna Adina Nanu, i-a anunţat cu regret că renunţă la munca ei de editare; că, la cei 80 de ani ai ei, nu mai poate continua să lucreze, dar că altcineva trebuia să-i ia locul, împlinind astfel cuvintele profetice şi poruncitoare spuse de Olga Greceanu cu puţin timp înainte de a muri: "Să nu te tulburi şi să continui efortul… O să-ţi trimit semne din cer, aşa cum o să-ţi trimit oameni de nădejde ca să te ajute"". Unul dintre aceşti oameni s-a arătat a fi Iulia Mateescu.

Cu un zâmbet abia întrezărit pe buze, tânăra plasticiană realizează parcă abia acum cât de greu a fost, ce mult au chinuit-o gândurile şi teama de a nu greşi. Se simţea prea mică şi neînsemnată pentru misiunea ce îi stătea în faţă. Nu ştia nimic despre editarea cărţilor, despre tainele tipografice ale reproducerilor, ale ilustraţiei. În câteva rânduri a vrut să renunţe, dar duhovnicul ei, părintele Teofil (acum, stareţ al Schitului Darvari), nu a lăsat-o, spunându-i apăsat şi cu blândeţe: "În zi de sărbătoare şi în timpul Sfintei Liturghii nu se iau decizii… Ai de împlinit o misiune. Nu te grăbi, fă numai ce poţi. Cumpăneşte cu înţelepciune între a trebui şi a putea. De restul se va ocupa Dumnezeu… Nu tu ai ales-o pe Olga Greceanu. Ea te-a ales pe tine!"

Alături de cărturarii-călugări de la Antim

Încă tânără (abia a împlinit 39 de ani), Iulia Mateescu nu a avut ocazia să o întâlnească niciodată pe bătrâna doamnă. Chiar şi aşa, fără nici o amintire concretă despre Olga Greceanu, îi ştie ca nimeni altul biografia şi vorbele ei memorabile, pe care le reproduce într-un fel aparte, sfioasă, parcă lipindu-se cu spatele de zid, pentru a-i face bătrânei doamne mai mult loc, în timp ce buzele rostesc melodic, într-o adresare directă şi plină de respect: "Tanti Olguţa… Ea e draga mea doamnă".

Pare că nu ar vrea să se despartă de ea niciodată. O întrezăreşte şi o recompune cum poate, din cărţi şi desene, din amintiri şi evocări străine, imaginând-o pe schelele de la Patriarhie, în lungile ei pelerinaje la Ţara Sfântă sau în salonul bibliotecii de la Antim, unde vorbea cu avântul iubirii hristice despre rugăciune, despre jertfă şi răbdare, în timp ce severii cărturari-călugări ai "Rugului Aprins" (de la Ion Kulâghin la Andrei Scrima şi Sofian Boghiu) o cercetau cu admiraţie, iar Sandu Tudor, abia tuns în monahism, vărsa într-un colţ al sălii o profetică şi amară lacrimă, întrezărind parcă toate suferinţele prin care, nu peste mult timp, vor trece toţi cei prezenţi, filosofi şi scriitori de renume: Nae Ionescu, Anton Dimitriu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu, învăţatul monah Benedict Ghiuş.

Indiscutabil, Olga Greceanu era un munte neclintit de credinţă. Altfel nu se explică uşurinţa cu care a învins acele inevitabile suspiciuni monahale, obligându-i cumva pe cei mai mari şi mai şcoliţi duhovnici ai timpului să o asculte fascinaţi în biblioteca Antimului, iar Patriarhul, convins de trăirea ei creştină, să acorde marele privilegiu ca Olga Greceanu să fie singura femeie cu drept de a predica din anvon, în orice biserică din ţară.

Rămâi impresionat cu totul ascultând-o pe Iulia Mateescu cum vorbeşte despre această artistă demult uitată, pe care tânăra plasticiană nu oboseşte să o considere deopotrivă învăţător şi confident de taină. În multe, o simte ca pe o a doua mamă. În multe, o vede ca pe modelul şi sufletul ei pereche. Da, cu cât cercetează biografia marii artiste, cu atât descoperă incredibile asemănări cu ea. Ca Olgăi Greceanu, Iuliei Mateescu nu-i plac lucrurile modeste. Tenace şi perfecţionistă, caută în toate expresia lucrului simplu şi elegant. Îşi iubeşte familia şi copiii, dar, în acelaşi timp, trăieşte durerea mocnită că, în societatea de astăzi, femeia nu mai e respectată, protejată şi iubită; că femeile puternice şi întreprinzătoare par a fi condamnate la o singurătate difuză şi apăsătoare.

Atentă la cel mai mic detaliu, Iulia Mateescu pune suflet în tot ce face, trăieşte intens şi arzător fiecare clipă, fiecare bucurie şi deziluzie, urmând superbul îndemn, lăsat de Olga Greceanu pe o filă stingheră de jurnal, parcă anume pentru ea: "Fără entuziasm, fără pasiune, fără un fel de furie fericită, nu vei reuşi niciodată… Fără entuziasm, orice pas al nostru e fără folos. Tot ce faci în lume trebuie împlinit cu exaltare, cu înţelegere că ce faci tu, altul nu ar putea face".

În atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu se retrage discretă într-un colţ, mângâind cu privirea cărţile editate de ea. Ca nişte mici opere de artă, cărţile arată superb, pecetluite în piele scumpă de viţel şi, în interior, o hârtie de un alb mătăsos, imaculat. Iulia Mateescu le ţine aproape, lângă sufletul ei, parcă nevrând să se despartă de ele, în timp ce un gând anume o încearcă uşor amar şi drăgăstos: "Pe Olga Greceanu o vesteşti, nu o vinzi la raft". Apoi, se ridică, umblă în sipetul ornat cu discrete irizări florale, de unde scoate marea ei comoară. E prima ediţie a "Femeilor-pictor de altădată", o ediţie rară şi impresionantă în limba franceză, o adevărată bijuterie bibliofilă, cumpărată întâmplător dintr-un anticariat din provincie.

Cu gesturi reţinute şi pline de emoţie, o răsfoieşte în prezenţa noastră, abia atingându-i filele, apoi tresaltă, mai priveşte o dată, de parcă nu i-ar veni să creadă ce vede, şi surâde fericită să descopere pe pagina de gardă chiar semnătura olografă a autoarei: "Olga Greceanu, 1948". Era anul în care Dumnezeu îi va lua bătrânei artiste întreaga avere, dăruindu-i, în schimb, o comoară infinit mai preţioasă - drumul crucii şi al suferinţei, drumul Mântuirii prin răbdare şi creaţie.