Între ţărână şi veşnicie

Horia Nicolae Prioteasa, 11 Aprilie 2011

Pentru cei care se străduiesc să se apropie de Hristos Domnul, cuvintele puţinei rugăciuni devin cunoscute şi permanent întrebuinţate. Omul se identifică cu ţărâna ca trup şi cu veşnicia ca suflet, viaţa devenind o continuă luptă spre cunoaştere dumnezeiască, aşa cum găsim în rugăciunea către îngerul păzitor al vieţii omului: "Avându-mi eu trupul mamă, iar tina tată şi ţărâna strămoş, prin înrudire cu acestea la pământ neîncetat caut; ci dă-mi, ajutorul meu, ca fără frică să mă uit vreodată şi în sus la frumuseţea cerului".

Slujba înmormântării reflectă cel mai evident naşterea trupului din pământ şi a sufletului din Dumnezeu, iar cântările Învierii zămislesc în cugetele noastre credinţa în ridicarea din mormânturi a tuturor trupurilor adormite de veacuri: ...Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi ţărână... Să mergem şi să vedem în morminte că oase goale este omul... căci acesta a ieşit din rudenia sa şi de groapă se apropie... - Cel ce a izbăvit pe tineri din cuptor, făcându-Se om, pătimeşte ca un muritor; şi prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii,... Şi ne-ai scos pe noi din întuneric şi din umbra morţii, şi ai rupt legăturile noastre... dar înviind din morţi, nemurire ai dăruit neamului omenesc, ca un singur Atotputernic.

Există însă unele clipe din viaţa noastră când ne aflăm între dorinţa de a trăi şi eliberarea sufletului de vasul trupesc, spre întâlnirea cu Creatorul, spre salvarea prin Mântuitorul şi spre izbăvirea prin Mângâietorul. Despre aceste trăiri pot vorbi numai cei aflaţi într-o îndelungă suferinţă trupească, dar conştienţi duhovniceşte, statornici în credinţă, nădăjduind neîncetat în mântuirea lor. Faptul că un om bolnav conştientizează că viaţa în trupul său nu se mai poate calcula în ani, ci în săptămâni sau zile, nu este suficient pentru pregătirea de veşnicie. Practic, viaţa însăşi reprezintă osteneala pentru petrecerea duhovnicească a cinei împăratului, care începe aici, dar se desăvârşeşte după moarte.

Nimeni dintre noi nu poate surprinde cu exactitate ce este în sufletul unui om bolnav grav, dar poate intui că bolnavul trăitor în Hristos este, prin Hristos Domnul, biruitor în lupta cu nesăbuitele gânduri ale nevăzuţilor vrăjmaşi. Împărtăşirea de toate Tainele Bisericii reprezintă încredinţarea pe deplin în voia Bunului Dumnezeu, nu numai până în ultima clipă a vieţii, ci mai ales după marea trecere.

Ei realizează cel mai bine că lipsa comuniunii cu Hristos este începutul suferinţei veşnice. De aceea rugăciunile lor stau pe o temelie a curajului duhovnicesc prin a cere Doctorului Hristos, pe de o parte, vindecarea trupească, spre a trăi cealaltă vreme a vieţii în pocăinţă şi iubire, iar pe de altă parte, eliberarea de toată neputinţa trupului, atât de istovitoare, şi înfăţişarea la judecata particulară, spre aşteptarea Învierii şi a judecăţii de obşte.

Acest echilibru mântuitor nu se dobândeşte într-o clipă pământească, ci este nevoie de timp, de timpul pocăinţei lăuntrice sincere, cu gândul cel mai curat de îndreptare. Pocăinţa necesită timp pentru a putea percepe, pe cât se poate, veşnicia. Numai omul desprins de ţărână şi deprins cu rugăciunea poate înţelege perspectiva duhovnicească a veşniciei. Trupescul din noi nu este capabil să realizeze ce-l aşteaptă prin suferinţă, moarte şi Înviere. El poate influenţa mintea să rămână mai aproape de lut decât de Cel ce a creat pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele. Ţărâna este atrasă de ţărână şi sufletul este chemat spre Dumnezeu. Mintea omului bolnav neşlefuită spiritual este împânzită de mulţime de gânduri, care au ca scop înspăimântarea prin chipul morţii, adâncul gropii din cimitir, trupul pământesc tot mai greu de purtat.

Necredincioşii nu pot trece dincolo de groapă şi aclamă dezinteresaţi: "Să-i fie ţărâna uşoară", pe când adevăraţii ortodocşi creştini se pregătesc de cealaltă perioadă de rugăciune pentru cei ce încă sunt aproapele lor, de care nu se despart, ci, dimpotrivă, se apropie. Datoria aceasta ne priveşte pe toţi şi cuprinde nu numai împlinirea unor datini moştenite folositoare celor adormiţi, ci conştientizarea celor din jurul nostru, spre consolidarea temeinică a credinţei în veşnicie prin Înviere.

Aceasta este credinţa noastră, că nu suntem din lutul uitării şi al neştiinţei, din neant sau din stelele strălucitoare în miezul nopţii, ci din Hristos Cel Înviat, Soarele dreptăţii, pe Care păgânii nu-L înţelegeau, de Care înţelepţii pământului se tem şi întru Care noi nădăjduim spre mântuire.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!