Lumina literară şi artistică
A r t ă p l a s t i c ă: Oraşul Anniei, oraşul meu

A r t ă p l a s t i c ă: Oraşul Anniei, oraşul meu

Marina Roman, 12 Iulie 2015

Forţă şi expresivitate. La o primă vedere, un univers ludic. La o privire mai atentă, înţelegi că eşti manipulat. Cristi Gaşpar spune aceleaşi poveşti şi pentru Annia, şi pentru noi. Sunt poveşti în care Annia vede cum mănâncă o pisică… sau o pasăre (Mic dejun), îşi recunoaşte eroii din filmele preferate (Supereroii oraşului) şi află cum arată un porc (Porcul tot porc rămâne), un cal… o căruţă (Drumul)… Pentru noi, însă, nu este doar o poveste: Mic dejun înseamnă şi sângele proaspăt al şoarecelui din botul pisicii, şi că broasca din ciocul păsării are o siluetă omenească. Scriam, în avancronica celei mai recente expoziții personale – intitulată Oraşul Anniei şi deschisă la sfârşitul lunii mai la Centrul Artelor Vizuale, Căminul Artei – că pictorul ne obligă să nu uităm evenimentele care configurează realitatea socială şi politică a congenerilor Anniei. Pentru că acesta îeste un proiect special: pentru prima oară raportez un proiect la altă persoană – Annia fiind fetiţa mea de un an şi jumătate –, şi nu la mine. Până acum, toate proiectele mele mă găseau pe mine în centrul lor şi povesteau o întâmplare personală. Acum încerc să privesc prin ochii copilului meu spaţiul în care creşte şi evenimentele care influenţează dezvoltarea lui”.

Cristi Gaşpar intuieşte exact impactul pe care sinceritatea deplină îl are asupra oricăruia dintre noi. Coliziunea dintre temele grave pe care le pune în discuţie – îmanifestările împotriva exploatării de la Roşia Montană, eutanasierea abuzivă a căţeilor fără stăpân, alegerea noului Preşedinte al României…” – şi modalitatea de expresie îl surprind pe privitor şi îl obligă la o reacţie promptă, nedisimulată. La implicare!

Sincer până la ecorşeu, pictorul ţine un jurnal ceva mai… special: îun blog‑jurnal în imagini visate în fiecare noapte. Un DESEN în fiecare DI­MI­NEAŢĂ”. Iată şi două exemple pe care mi‑e imposibil să nu le vizualizez. Citind, primul meu impuls a fost să iau un creion şi să desenez. Cu aceleaşi linii ale copilăriei, conturând oameni şi păsări şi case. Doar că era visul lui, pe care deja şi‑l desenase: î16 martie 2014 – Am dormit puţin şi bine. Sunt foarte fericit, simt că munca mea începe realmente să aibă un sens. Vis: m‑am visat alături de fetiţa mea care se juca ţinându‑mă de mână” sau î17 martie 2014 – O noapte agitată, am dormit puţin. Vis: spre dimineaţă am visat balconul apartamentului unde am crescut, plin de flori, şi papagalul meu, scăpat din colivie, stătea între ele.”

Cristi Gaşpar spune poveşti ale căror personaje îşi aleg singure locul pe pânză şi îl fac să încalce reguli pe care le ştie foarte bine, să compenseze prin culoare pentru a reveni la echilibru. E un joc asumat. Pânzele lui au un anume tip de tensiune şi chiar şi acelea care par senine au dramatism. Ele nu pot fi citite dintr‑o singură privire, cer lecturi succesive. În fiecare există elemente, nu puţine, care se tot adaugă, alcătuind povestea. Kiddish dar, sfidând paradoxul, dramatic şi ironic în acelaşi timp, artistul este un soldat al prezentului.

P.S. Când i‑am spus că vreau să scriu despre Oraşul Anniei, Cristi Gaşpar m‑a rugat să transmit mulţumirile lui firmei Atlantis pentru sponsorizarea catalogului şi a afişului expoziţiei. O fac cu drag, pentru că asemenea gesturi sunt rare. 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!