A scris pentru că voia să-L vadă pe Dumnezeu de aproape

Pe pământul Basarabiei au curs atâta sânge și lacrimi, a fost atâta încălcare și silă încât privirile și cântecele oamenilor au rămas triste. Cine dorește să afle ce au pățit românii de acolo în perioada când s‑au aflat sub stăpânire străină trebuie să citească studii de istorie. Cine dorește să afle ce au simțit românii din Basarabia în aceeași perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru.

Pedepsită „prin foc și prin sabie”, „baștina” celor de dincolo de Prut, cu o istorie însângerată, cu o cultură agresată, cu o viață știrbită de ura deghizată într‑o injurioasă „iubire” a cotropitorilor, ne amintește legitimitatea unui cuvânt al poetului amintit mai sus: „Nu este individ mai rău ca acel imitând bunătatea. Cum să‑ți întind mâna, când mi‑ai bătut‑o în cuie?”

În Pererita Hotinului, într‑un amfiteatru de păduri, își începea călătoria prin timpuri, într‑o iarnă cu zăpezi înalte, cu mai bine de opt decenii în urmă, Grigore Vieru, scriitorul care avea să devină, la cumpăna mileniilor, unul din glasurile distincte ale românilor de pretutindeni.

În 1935 nu știau blajinii moldoveni, veniți parcă din alt veac, că prin silnicie și lașitate, țara românească va fi încă o dată sfâșiată și nici nu se gândeau că nu peste mult timp li se vor înmulți mormintele, că preoții, învățătorii, gospodarii, dacă nu vor fi lichidați în drum, vor fi duși cu vagoanele de vite până în zările boreale și că vor muri atât de singuri, că toți aceia vor încremeni neplânși de copiii pe care i‑au născut și care aveau să fie răzlețiți într‑un imperiu ridicat pe morminte.

Pe cei care i‑au invadat țara, Grigore Vieru îi întreabă retoric: „În raza candelei mereu/ Sub care sufăr și creez/ Noi ne unim cu Dumnezeu./ Dar voi?! Cu cine?! Cu ce crez?!/ Cu ura pentru tot ce‑i sfânt./ Cu ura pentru‑acest pământ/ Ce v‑a primit frumos - pe câți!/ Iar voi așa îi mulțumiți.../ [...] Da, suntem mioritic neam,/ Venim din Marele Poem,/ Noi nu râvnim alt Râu și Ram/ Și altă vină nu avem/ Decât aceea, domnii mei,/ De‑a vă primi cu vin și miei,/ Cu Să trăiască!, Să trăiți!/ Iar voi așa ne mulțumiți?” (inscripție pe stâlpul porții).

În slujba educării caracterelor

Grigore Vieru a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău în 1957. Se pregătea așadar pentru o carieră în domeniul educației. Primii pași în această direcție i‑a făcut prin conceperea unui abecedar care urmărea armonizarea vocabularului modern al limbii române cu ordinea poeziei pentru copii, iar pe de altă parte reluarea tradiției înțelepților dascăli români de a contribui la edificarea caracterelor. „A scrie un abecedar nu e o treabă ușoară. E ca și cum ți‑ar lega cineva picioarele și tu trebuie să mergi, ba încă și să alergi - spunea autorul cărții. De ce cu picioarele legate? Fiindcă nu ai litere. Ele se învață doar pe rând, una câte una. Cu patru, cu cinci litere (numai cele învă­țate) trebuie să faci o poezie, o poves­tioară! Și nu așa, ci una care să‑i placă copilului...”

Educat în cultul unei istorii false, străine, Vieru este condamnat să trăiască drama identitară a tuturor basarabenilor. Cu toate acestea, mărturisește poetul, „dragostea mea pentru cuvântul românesc, pentru cântecul nostru, pentru tot ce este național, am moștenit‑o prin instinct. Mie nu mi‑a spus nimeni la școală că sunt român, toți îmi spuneau că vorbesc altă limbă. Instinctiv, glasul sângelui mi‑a spus că limba mea este cea română”.

Marin Sorescu spunea despre Grigore Vieru că este „poetul tuturor obârșiilor: tradiție, izvor, vatră, mamă, limbă, țară”. Opera sa exprimă jertfelnica dăruire neamului și limbii române transformată în crez: „Cinstește și apără legea neamului tău, la fel, limba seminției în care ai fost zidit și Domnul va înmulți viața ta, iar numele tău va fi înnoit și după moarte”.

„Chiar dacă mor, trebuie să înving, chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt”, mărturisea Vieru. Este exprimată aici condiția accentuat‑existențială, a asumării totale, cu jertfire de sine.

Mama, țara, limba

Poezia lui Grigore Vieru, alimentată în permanență dintr‑o iubire imensă pentru tot ce e curat și înălțător, totalizează un eu sensibil care se definește în primul rând în raport cu dragostea: dragostea de mamă, de țară și de grai. El este rapsodul care coboară în străfundurile adânci ale ființei, propunându‑ne o întoarcere la izvoare: „Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea Prutul. Cred că venea de undeva din Cer. Scriu pentru că vreau să‑L văd pe Dumnezeu de aproape” (Mișcarea în infinit).

Personajul central în lirica lui G. Vieru este mama, simbolul care însuflețește universul, îl reînființează: „De la mâinile mamei se încălzește cerul, se luminează în adânc și se liniștește nemărginirea” (Mama în câmp). „Mama este nedespărțită de cer, așa cum apa și uscatul sunt împreună.” Sacralizarea mamei se răsfrânge și asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: țara și limba. Mama trimite la pământul unde te‑ai născut, prin ea facem parte dintr‑un
neam, de la ea am învățat limba. Ea e cuvântul care ne vorbește și pâinea care ne hrănește: „Mamă, tu ești patria mea!/ Creștetul tău -/ Vârful muntelui/ Acoperit cu nea./ Ochii tăi - mări albastre./ Palmele tale - arăturile noastre./ Respirația ta - Nor/ Din care curg ploi/ Peste câmp și oraș [...]“ (Mamă, tu ești...).

Nu întâlnim în opera lirică a lui Vieru o omagiere declamativă a patriei. Dimpotrivă, el evocă doina, Prutul și alte elemente care trimit la țară, la identitatea românească. Nu există grandiloc­vență și demagogie în aceste evocări. Totul este sincer și adevărat. „Sunt Prutul singur și istoric./ Ghimpata sârmă îl rănește./ Îl suge de‑o vecie mare,/ El de‑o veșnicie izvorăște.// Sunt doina, taina ei, pe care/ Nu poți s‑o‑nă­buși, nici s‑o sperii/ Chiar de‑ar fi acoperită/ Cu‑o mie una de Siberii“ (Sunt). Înainte de a muri, poetul declara: „Întreaga noastră lucrare, întreaga viață a românilor din partea stângă a Prutului n‑a fost altceva decât o caznă de a reconstrui veșnic tămăduitoare și mântuitoarea noastră biserică care se cheamă românismul basarabean”.

Existența poetului e afirmată ca identificare totală cu neamul din care face parte: „Dar mai întâi/ să fii sămânţă./ Tunet să fii./ Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să fii os/ de‑al fratelui tău/ retezat de sabia duşmană./ Duminică să fii./ Doină să fii./ Ca să ai dreptul/ a săruta acest pământ/ îndurerat/ de‑atâta rod“ (Dar mai întâi...)

Poezia lui G. Vieru este una, fără îndoială, și de factură creș­tină. Însă la tâlcuirea trans­cen­denței scriitorul nu a ajuns oricum. În climatul în care și‑a trăit tinerețea doar credința mamei l‑a ferit să scrie blasfemii. În poezia „Slavă Cerului”, autorul își amintește de timpul îndoctrinării ateiste: „Mi‑au spus că nu e Dumnezeu/ Și‑au stins preasfânta sărbătoare,/ Ci eu m‑am bucurat mereu/ Că flori răsar și curg izvoare.// Că nu e Dumnezeu mi‑au spus./ Ci eu m‑am bucurat întruna/ Că sfânt pe Cerul cel de sus/ Răsare Soarele și Luna.// Mi‑au spus că Dumnezeu e mit,/ Ci eu la bine și în păsuri/ M‑am bucurat necontenit/ Că plouă și ne cântă păsări” (Slavă Cerului).

Dincolo de temele diverse abordate, ceea ce conferă o fru­musețe tragică poetului basarabean este conștiința valorii imen­se a limbii. „Am răsărit ca poet din frumusețea, bogăția și tainele limbii române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieții”, se confesa Grigore Vieru în textul numit Testament. Și tot el adăuga în altă parte: „Limba, literatura, cântecul românesc au fost pentru noi, românii basarabeni, covorul care ne‑a ferit sufletul de înghețul străin, pus­tiitor. A nu recunoaște asta și, mai ales, a scuipa din fântâna din care ai băut înseamnă a fi descompus total moralicește. Fiecare zi în care vorbim românește noi, cei din stânga Prutului, e o sărbătoare”.

(Sursă Grigore Vieru, poetul, coord. ed. Mihai Cimpoi, Chișinău, Editura Știința, 2010)