Academia Română, de la origini până în prezent

Una dintre prestigioasele instituții ale țării, Academia Română, a unit la începuturile sale personalități importante ale vremii, și de atunci glasul acesteia în societate a devenit unul de referință. Iată care sunt cele mai importante momente ale creării și devenirii acestei instituții care adună oameni de știință din toate domeniile.

Ideea înființării acestei instituții de cultură și știință a fost veche, încă din vremea domnitorilor Petru Cercel (Țara Românească) și Despot Vodă (Moldova), încercându‑se crearea a două academii în cele două capitale - Târgoviște și Suceava. Primele reușite în înființarea de Academii domnești s‑au înregistrat la București și Iași, în anii 1688 și respectiv 1707.

Aceste medii au fost pepiniere pentru elitele creștine ale vremii și din ele au evoluat, în secolul al XIX‑lea, primele universități ale României. Modelul de academie urmărit în vederea înființării provenea din vestul Europei, adică să fie un for al personalităților marcante ale fiecărui domeniu științific și cultural în parte, for care să se constituie într‑un grup deopotrivă de reflecție și de acțiune, cu rol de evoluție în societate, prin știință, cultură și artă.

În prima fază, cei care s‑au adunat în asemenea organisme au fost literații, Societatea Literară Română fiind înființată în aprilie 1866. Aceasta venea după ce anterior apăruseră societăți cu profil literar și cultural la Brașov (1821), București (1844), Sibiu (1861) și Cernăuți (1862).

Momentul de la 24 ianuarie 1859 - Unirea Principatelor Române - și programul de reforme care a devenit necesar pentru armonizarea structurilor de conducere din toate domeniile, care până atunci funcționaseră separat, fiecare cu regulile ei, a cuprins și preocuparea intelectualilor pentru crearea, după cum spunea Ioan Maiorescu în anul 1860, a unei „societăți academice care să concentreze activitatea erudiților români... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Fiul lui Ioan Maiorescu, Titu Maiorescu, a dus mai departe visul părintelui său, devenind unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române.

Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s‑au făcut primele donații. Cel care a propus înființarea noii instituții a fost C.A. Rosetti, iar locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române.

Principalul scop al instituției era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar‑tezaur.

Regulamentul prevedea formarea societății la București și numirea membrilor de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Primii membri ai Academiei trebuiau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii, așa încât istoria îi consemnează la începuturile Academiei pe următorii: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea‑Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu, pentru vechiul Regat: la care s‑au alăturat, în 1867, Titu Maiorescu și Nicolae Ionescu; Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu, pentru Transilvania; Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu, pentru Basarabia;Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici, pentru Bucovina, Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș, pentru Banat; Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici, pentru Macedonia.

A venit și ziua primei ședințe, la 13 august 1867, moment solemn pentru care au venit la București cele mai importante personalități culturale și științifice. La acea ședință a fost adoptat numele Societatea Academică Română. Membrilor fondatori inițiali li s‑au mai adăugat Iosif Hodoșiu (din Maramureș), Ștefan Gonata, Alexandru Roman. În total, numărul membrilor fondatori a ajuns la 25. Primul președinte al Societății Academice Române a fost Ion Heliade Rădulescu (până la 1 august 1870). Instituția nou-fondată a fost pentru început o societate națională enciclopedică. Numele actual de Academia Română a fost adoptat la 30 martie 1879, printr‑o lege specială, și a fost decretată instituție națională, funcționând ca for al moralității și independenței științifice.

Numele s‑a modificat pe 9 iunie 1948, prin Decretul nr. 76, când Academia Română a fost desființată, înființându‑se în schimb o instituție complet nouă, Academia Republicii Populare Române. Conform prevederilor decretului, nu era vorba despre o transformare a fostei academii, în prevederile decretului neexistând nici o clauză care să prevadă o continuitate între cele două instituții. Concomitent, a fost întocmită o nouă listă de membri ai Academiei RPR, care cuprindea o serie de nume noi, ale unor personalități legate de partidul comunist, precum: Mihai Roller, Nicolae Profiri, Ștefan‑Marius Milcu, Simion Iagnov, Petre Constantinescu‑Iași. Peste 100 de membri ai Academiei Române nu au fost incluși în Academia RPR. Ulterior, instituția s‑a transformat în Academia Republicii Socialiste România.

Chiar de pe site‑ul oficial al Academiei Române aflăm informații despre destinul instituției în anii grei ai comunismului. Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituţiilor de cultură ale ţării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerinţe s‑au făcut simţite din plin. Astfel, au fost excluşi din Academie 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist. Epurări s‑au făcut şi în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei. Totodată, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989.

În pofida tuturor acestor vicisitudini, activitatea Academiei Române a continuat în întreaga perioadă totalitară. Progrese s‑au înregistrat în fiecare domeniu de cercetare, ele fiind obţinute nu numai cu devotament şi aplicaţie, dar şi cu îndrăzneală şi deseori cu numeroase riscuri.

Astfel, cercetătorii au căutat să păstreze contactele cu cuceririle ştiinţifice pe plan mondial, prin participări la reuniuni internaţionale, prin corespondenţă şi schimb de publicaţii, prin legături directe cu specialişti străini, prin organizarea, în ţară, a unor reuniuni ştiinţifice internaţionale, în toate domeniile ştiinţei, unele de mare răsunet (congresele mondiale de sociologie rurală, Congresul internaţional de istorie, Congresul de cibernetică, Conferinţa internaţională de matematică, Congresul Institutului Internaţional de Finanţe Publice ş.a.).

În anul 1990, odată cu reîntoarcerea în subordinea Academiei Române a institutelor sale de cercetare, supremul for de ştiinţă şi de cultură al ţării a revenit la menirea iniţială.