Reportaj
Acasă la Părintele Dumitru Stăniloae

Acasă la Părintele Dumitru Stăniloae

Diac. George Aniculoaie, 10 Octombrie 2009

Vlădeni, judeţul Braşov, se află pe DN1, la 22 km de Braşov şi 40 de Făgăraş. Aici a văzut lumina zilei, pe 16 noiembrie 1903, marele teolog ortodox părintele Dumitru Stăniloae. A locuit în casa părintească, devenită casă memorială, până la vârsta de 18 ani. Revenea cu bucurie în fiecare vară. Aici se liniştea şi se reculegea. După ce intra în curtea părintească, se ducea direct la fântână să scoată o găleată cu apă rece. „Nicăieri nu-i apa bună ca aici“, iar despre casa părintească spunea: „loc mai frumos şi poziţie mai bună decât casa noastră n-are nimeni în sat“. Biroul temporar al părintelui de aici era „o masă din lemn de mesteacăn între nişte brădui care ţineau umbră deasă“.

Am fost curios, probabil cum sunt mulţi dintre noi, să văd locul natal al celui mai mare teolog român, părintele Dumitru Stăniloae. În Vlădeni am ajuns foarte uşor. Se află la doar 22 km de Braşov. Cum te apropii de sat, se observă muntele (Măgura) care îl străjuieşte şi care - am aflat ulterior - le-a oferit vlădărenilor libertatea de care aveau nevoie pentru a-şi construi biserica, cel de-al doilea obiectiv caracteristic al satului. Înaltă, impunătoare şi din piatră, biserica este primul argument că aici au trăit oameni muncitori, credincioşi şi dârji în faţa stăpânirii persecutoare asupra ortodocşilor.

Pe uliţele satului, cu toate că sunt neasfaltate şi pline de praf, se observă ordinea specifică aşezărilor ardeleneşti. Iarba îngrijită mai ceva decât un gazon, case aliniate una după alta, porţi impunătoare care te îmbie să le admiri, dând o aură de mister celor ce se „ascund“ după ele. Doar vântul, care îşi face loc printre aceste cetăţi în miniatură, este singurul care mai tulbură liniştea. „La prima vedere vlădărenii par puţin reci, mai ales cu străinii. Dar, în realitate, sunt cumpătaţi. Nu vorbesc prea mult, sunt mai rezervaţi şi asta e o notă dominantă în comparaţie cu satele din jur. Iar dacă la început par puţin suspicioşi şi bănuitori, din momentul în care încep să te cunoasă şi văd ce valori respiră în tine, atunci devin oameni devotaţi şi de încredere“, mi-a spus parohul satului, părintele Ionuţ Ilea, primul om pe care l-am întâlnit. Era la biserică, printre muncitori - a început de curând restaurarea ei. I-am spus că vreau să îmi vorbească despre săteni şi locul natal al părintelui Stăniloae, dar şi despre Casa memorială „Preot academician Dumitru Stăniloae“, locul unde a copilărit şi unde se retrăgea vara, pentru linişte, şi în momentele de cumpănă, pentru a se reculege. Recunoaşte că nu ştie prea multe din experienţa directă, ci prin intermediari, fiind numit preot aici abia în urmă cu doi ani, dar speră să fie un ghid bun.

„Un ardelean de-al nost’“

Pe drum, spre casa memorială, încearcă să-mi facă radiografia satului şi a locuitorilor săi aşa cum a simţit-o vlădăreanul Dumitru Stăniloae. „De la fostul paroh, părintele Emilian Târnacop, cel care a slujit de multe ori în această biserică cu părintele Stăniloae, am aflat că avea o admiraţie specială faţă de aceşti oameni pe care îi socotea cu frică de Dumnezeu şi le admira în mod special credinţa lor simplă. «Îşi apără tradiţiile şi sunt jertfelnici faţă de Biserică», spunea des. Nutrea şi multă admiraţie faţă de ei, pentru că au reuşit să construiască o biserică atât de frumoasă în vremuri foarte grele, având în vedere că habsburgii nu permiteau ortodocşilor să construiască biserici. Dar cu toate acestea au construit-o, şi chiar din piatră. I-a ajutat şi muntele. Ei se întreţineau din prelucarea lemnului, nici un om din sat nu a slujit pe la vreun boier, nu au fost slugi“. Mai aprecia la consătenii săi şi întrajutorarea dintre ei. La înmormântare participa tot satul, atât prin încurajări, cât şi material; ajuta familia să treacă mai repede peste acea greutate. Dar şi când se construia o casă, participau toţi sătenii. Se mergea prin rotaţie la fiecare. „Doamne, ajută!“, salutul familiar în Ardeal, era o altă expresie a credinţei lor.

L-am întrebat cum sunt astăzi vlădărenii, mai păstrează acele caractere dârze? „Vlădărenii autentici, da. Din păcate, comunismul a distrus mult aici din tradiţiile şi obiceiurile satului, mulţi au fost forţaţi, ameninţaţi să plece - pentru că se dorea dărâmarea satului - şi au plecat, şi-au vândut casele, au plecat la oraş. Alţii, mai aventurieri, nefiind autohtoni, au cumpărat casele lor. Şi aşa s-a ajuns că doar jumătate mai sunt vlădăreni. De aceea, nu pot să zic că se mai păstrează acel caracter curat de vlădărean, poate doar la cei mai bătrâni.“ Când vine vorba de înaintaşul şi consăteanul lor, au numai cuvinte de laudă. Îl numesc „un ardelean de-al nostâ“, „a ajuns mare“. Nu ştiu ei că a fost un mare teolog, dar spun despre dânsul că a fost un preot bun, cumpătat, echilibrat. Mereu îl dau ca exemplu copiilor, folosindu-l ca model pentru aceştia. „I-a atras şi prin modul cum predica, simplu, pe înţelesul lor. Avea o mobilitate şi flexibilitate de a se coborî la nivelul oricărui auditoriu. Mulţi din sat îmi vorbesc despre această însuşire a lui. Putea să spună predici savante, şi în următorul minut să treacă la o predică atât de simplă, dar vie, încât îi atrăgea pe toţi“, se destăinuie părintele Ionuţ Ilea.

Casa memorială poartă amprenta părintelui

Facem dreapta pe o uliţă, la fel de lată precum cea care pleacă din DN1 şi care trece prin faţa bisericii. Îmi spune că pe la mijlocul ei, undeva pe stânga, se află casa părintelui. Cu emoţie şi plin de nerăbdare îl întreb cum arată. „Acum e restaurată. Dar în urmă cu câţiva ani era aproape în paragină, într-un avansat stadiu de degradare. Jumătate din casă am dărâmat-o şi am construit-o din nou, cu subzidire, fier-beton, îmbrăcată toată în plasă, a fost o muncă grea. Angrenat cu toate forţele şi masiv, am lucrat începând din 2007, de când am venit aici. Înainte de mine, pr. Radu Ursu s-a ocupat de partea nevăzută a casei, consolidarea subterană. Ne-a ajutat foarte mult şi părintele protopop Gheorghe Colţea, care a facilitat mai multe fonduri pentru terminarea consolidării“, spune acesta şi îmi arată o casă mică, scundă, fără etaj, cu gard şi porţi noi, al cărei acoperiş strălucea mai mult decât al celorlalte, semn că e nouă. Diferă de celelalte doar prin strălucire, pentru că în rest are aceeaşi arhitectură, aceleaşi motive la acoperiş, streaşină şi geamuri, păstrându-şi stilul tradiţional. Încă nu intru. Nu ştiu de ce, dar admir curtea. Aerisită, plină de verdeaţă, lucru care aflu că se datorează maicii Filofteia, stareţa Mănăstirii Buneşti, nepoata părintelui Dumitru Stăniloae.

Totuşi, îmi iau inima în piept şi intru. Îmi plec capul, pentru că uşa este scundă. Parcă aş intra într-o biserică; în „biserica“ teologului care a iubit aşa de mult Sfânta Treime. Mă întâmpină vocea părintelui Dumitru din boxa aflată undeva, pe sus, şi chipul dânsului, zâmbitor şi calm, aşezat drept în faţă, pe grindă. Părintele Ilea îmi arată câteva icoane vechi, pe sticlă, un panou omagial cu biografia şi bibliografia părintelui Stăniloae, un text înrămat, scris de fiica dânsului, Lidia Stăniloae, în care descrie satul, dar şi câteva poze mai reprezentative. A făcut chiar şi o mică expoziţie cu câteva din lucrările părintelui, dar şi cu vechi cărţi de cult, luate de la biserică. Din hol, întrăm în camera din dreapta, unde se află războiul de ţesut şi un pat specific Vlădeniului, numit cobârlău, care este supraetajat. „Jos dormeau părinţii, iar sus - copii. Toate ţesăturile şi pernele cu care este acoperit sunt originare din Vlădeni“, explică părintele paroh.

Tot din hol, dar imediat în stânga, cum se intră în casă, este camera de lucru sau de oaspeţi. Aici se află şi lada de zestre, masa la care scria şi multe alte obiecte vechi, tradiţionale. Ultima cameră, la capătul holului, în stânga, este bucătăria, unde se găsesc obiecte specifice bucătăriilor ardeleneşti. „Dintre obiectele care s-au păstrat din timpul părintelui avem untarniţa, vasele, farfuriile, ştergarele, pozele, lada de zestre şi mobilierul. Războiul de ţesut original nu s-a mai păstrat. Pe acesta l-am primit de la domnul Gheorghe Stăniloae, nepotul părintelui. Icoanele pe sticlă le-am primit de la maica stareţă Filofteia“, şi îmi arată mai multe icoane împânzite peste tot prin casă.

„Sunt mândru că slujesc la altarul unde a slujit părintele Dumitru Stăniloae“

Ghidul meu îmi spune că programul de vizitare al Casei memoriale „Preot academician Dumitru Stăniloae“, este de la 8 dimineaţa până la 8 seara, în fiecare zi. Majoritatea vizitatorilor sunt intelectuali. „A avut o predilecţie pentru ei părintele Stăniloae, a fost înţeles de către aceştia. Cu ceva timp în urmă, am primit vizita unei doamne, doctor-cercetător în medicină, care ştia pe de rost toate cele trei volume de dogmatică a părintelui. M-a frapat.“ N-am rezistat şi l-am întrebat cum se simte ca preot în satul natal al celui mai important teolog al românilor. Mi-a răspuns, plin de smerenie: „Nu mă ridic nici cât negru sub unghie la statura dumnealui. Dar mă simt mândru că pot sluji la altarul unde a slujit părintele Dumitru Stăniloae“.

Şi eu m-am simţit mândru că părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în Vlădenii din România, şi nu în altă ţară; că de acum putem merge într-un loc dedicat în exclusivitate lui; şi că putem arăta şi spune tuturor că cel mai mare teolog ortodox român s-a născut şi a copilărit până la vârsta de 18 ani într-o casă scundă, îngrămădită, cu un pat supraetajat, alături de părinţi cu frică de Dumnezeu.

Am fost nevoit să părăsesc, într-un târziu, satul. Abia la plecare am remarcat că, după acele ziduri trăiesc oameni, sunt în jur de 700. Uliţele se animaseră cu glasurile copiilor care veneau de la şcoală. Mi s-a părut că văd câţiva dintre ei îmbrăcaţi în straie tradiţionale, probabil avuseseră o serbare, pentru că mi-am amintit că părintele paroh spunea că la momentele festive nu se sinchisesc să-şi scoată portul naţional din lada de zestre, unde îl păstrează cu sfinţenie. Am lăsat în urmă Măgura şi biserica din piatră. Abia acum am văzut şi cele cinci turnuri ale ei, unul mai mare, înconjurat de celelalte patru, care, spun bătrânii satului, sunt semn al nesupunerii faţă de conducerea străină; considerau că nu au nevoie de o autoritate externă ca să le medieze conflictele interne; singurul Judecător este Dumnezeu.

Părintele îi cunoştea după nume pe toţi din Vlădeni

Lidia Stăniloae, fiica părintelui Dumitru Stăniloae, descrie, în textul expus în holul casei memoriale, aşa cum a simţit şi văzut satul în anii copilăriei, când venea vara, împreună cu familia. Aici a fost „acasă“ pentru ea. „Vlădeni, acel «acasă» al meu, mai mult decât oricare altul, dăruit mie de copilărie, de vremea când ştiam că viaţa nu putea fi decât frumoasă, pentru că eram apărată, ocrotită, ca într-o poveste care se termină totdeauna fericit, în care binele învingea totdeauna. În care irealul se amesteca cu realitatea, cu prezenţa părinţilor mei, cu universul meu, cu tot ce se putea întâmpla pe lume. Când întâmplările zilnice erau evenimente ce alcătuiau micul senzaţional cotidian, netulburat de nici un nor, de nici un întuneric“.

Consătenii îi primeau în fiecare vară cu bucurie, în frunte cu Babu, fratele părintelui Dumitru Stăniloae. „Era triumful lui, ziua cea mai fericită, pe care o aşteptase tot anul. Îl îmbrăţişa pe «fratele» cu lacrimi în ochi (nimic nu l-ar fi putut determina să-l cheme pe nume), apoi, cu restul de bucurie disponibilă, pe mama şi pe noi, copiii. Erau săteni care veneau să-l salute pe «Domnul Rector». Tata îi cunoştea pe toţi pe nume, le ştia nevoile, îi întreba ce s-a mai întâmplat. În gară avea loc o mică festivitate, şi mai târziu mă gândeam că lipseau doar cuvântările de primire. (...) Îşi ştergeau cuviincios mâna dreaptă de laibăr, apoi o întindeau cu sfială tatii. Unii aveau necazuri şi i le povesteau, abia aşteptaseră să vină acasă, ca să le dea sfat şi ajutor“, mai spune Lidia Stăniloae.

„Loc mai frumos şi poziţie mai bună decât casa noastră n-are nimeni în sat“

„Şi pe măsură ce înaintam, (n.r. prin sat) tata prindea parcă aripi. Simţeam cum cei câţiva paşi i se păreau lungi, fără sfârşit. Ieşeau şi vecinele pe la portiţă şi ne salutau cu chipurile luminate. Apoi ajungeam cu adevărat acasă, tuşica apărea în prag. Ca totdeauna, ştia, printr-o ciudată telegrafie fără fir, când ajungem şi ne întâmpina cu lacrimi în ochi. «Bine c-aţi venit, slavă Domnului!». Era un om minunat tuşica, soţia lui Babu, cea mai generoasă şi lipsită de viclenie făptură. Intram în curte, tata punea geamantanul jos şi se ducea la fântână să scoată o găleată cu apă rece. Avea faţa luminată şi, aidoma lui Anteu, parcă prindea puteri noi. «Adineauri am scos apă proaspătă», spunea tuşica. Nu-i nimic, tata mai scotea o găleată, se vedea că-i face mare plăcere, schimba câteva vorbe cu vecinul Ane Grecu, cu care împărţeam fântâna. Apa era rece, aburea paharele şi tata sorbea cu deliciu. «Nicăieri nu-i apa bună ca aici», spunea el. Era foarte calcaroasă, dar după câteva zile ne obişnuiam cu gustul ei şi ni se părea într-adevăr cea mai bună apă din lume.“

În inocenţa ei copilărească, îi plăcea foarte mult una dintre casele vecine. Chiar i-a propus părintelui să facă schimb cu „familia Aneâ Dochia“, care locuia acolo, dar el i-a răspuns: „«loc mai frumos şi poziţie mai bună decât casa noastră n-are nimeni în sat», aşa că am rămas pe loc“, se destăinuie astăzi fiica.

„Apoi ne duceam repede la cimitir, care era doar câteva case mai sus, pe Uliţa Cimitirului. Vecinii apăreau la portiţe ca pentru un mare eveniment şi veneau să dea mâna cu noi. Ajungeam de îndată la mormântul bunicilor, «Irimie şi Reveca Stăniloae». Nu aveam de loc sentimentul că am venit să vedem nişte morminte. Din fotografia de pe cruce, bunicul ne cerceta cu ochii lui serioşi şi buni, bunica - cu chipul înduioşat şi parcă-i auzeam: «Bine-aţi venit, dragii noştri. Ce faceţi?». Ştiam că ne privesc pe noi, copiii: «Drăguţa maichii, ce mari şi frumoase v-aţi făcut». Tata privea cu seriozitate crucea şi parcă auzeam cum purta în sine dialogul cu ei.

„Pereţii erau plini de icoane pe sticlă“

Biroul părintelui era „o masă din lemn de mesteacăn între nişte brădui care ţineau umbră deasă. An de an erau mai înalţi, cu muguri de un verde mai deschis şi-i măsuram cu grijă să vedem cât au mai crescut. Pe vremuri, acolo se găsea cuptorul de pâine, dar cu timpul fusese desfiinţat şi locul devenise «biroul tatii». (...) Totdeauna venea sau pleca cineva. Tinda era un fel de salon, cameră de zi, sufragerie, birou al tatii în zilele ploioase, odaie de oaspeţi şi toate la un loc. Avea un pat înalt, plin de perne ţesute cu modele minunate, un lădoi, mobilă care nu lipsea din nici o casă, un fel de banchetă lungă ce se putea deschide, unde se ţineau hainele cele bune. Pereţii erau plini de icoane pe sticlă. Tata le descoperise în pod şi le adusese în casă. (...) Mai exista o sobă de tuci unde se făcea focul destul de des, fiindcă la Vlădeni clima nu este foarte generoasă. În toiul verii, serile erau răcoroase şi aerul aspru. În «casa dinainte», odaia din faţă, dormeau părinţii mei. Acolo era încăperea oficială, unde veneau musafirii de seamă. Şi acolo se aflau două paturi uriaşe împodobite cu perne, un lădoi, pe care mă cocoţam ca să privesc afară, prin cele două geamuri, de unde se vedea toată strada, până sus, la intersecţia cu Uliţa Bisericii. Pereţii erau împodobiţi tot cu icoane pe sticlă şi cu fotografii. Alături era cămăruţa mea. Spre curte - odaia lui Babu şi a tuşicii“.

„Măgura, pretutindeni prezentă, ne privea ca un împărat care-şi saluta supuşii, casa bunicilor, crucile din cimitir, uliţa şi turla înaltă a bisericii, erau prietenii noştri, ne iubeau, existau anume pentru noi. Copil fiind, eram convinsă că toate acestea apar odată cu venirea noastră şi apoi pleacă într-un undeva misterios, unde aşteaptă să treacă anul pentru a reveni în anul următor, pentru când ne dădeam din nou întâlnire. Erau ale noastre, dovezi că, în întunericul ameninţător în care trăiam, existau şi raze mângâietoare de lumină. Până şi atunci când tata a fost arestat, când simţeam aţintiţi asupra noastră pânda ochilor puşi să ne suspecteze, să ne urmărească, cu ameninţările ce planau continuu, când cunoştinţele noastre se prefăceau că n-au auzit niciodată de noi, şi privirile lor treceau prin noi, ca şi cum n-am fi existat, o, dar de câte ori, cele câteva zile pe care le puteam petrece la Vlădeni, ACASĂ, erau prilej de încurajare şi nădejde că vor veni şi timpuri mai bune“, îşi aminteşte Lidia Stăniloae.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!