Slujba Sfântului Maslu ni-L descoperă pe Domnul Hristos făcând minuni şi vindecări, fie în mod direct, din pericopele evanghelice (care se citesc, potrivit tradiţiei liturgice, aşezând pe creştetul bolnavului epitrahilul), fie aşa cum L-au perceput şi L-au urmat Apostolii în această lucrare prin pericopele apostolice, fie în mod actualizat prin structura, rânduiala şi lucrarea Tainei.
Prima dintre cele şapte pericope evanghelice rânduite a se citi în slujba Sfântului Maslu ne pune înainte tema milei creştine. Orice om aflat la necaz se află "căzut între tâlhari" şi orice om care îi dă ajutor se aseamănă samarineanului milostiv. De fapt, se aseamănă Mântuitorului, pe Care Îl simbolizează samarineanul. Într-una dintre rarele reprezentări iconografice ale acestei pilde, Mântuitorul Hristos este zugrăvit în chipul samarineanului milostiv, Care ridică pe cel căzut, îl (re)aduce în Biserica Sa, îl însănătoşeşte sufleteşte şi trupeşte cu Sfintele Sale Taine, îi dă Evanghelia şi îi rânduieşte preotul ca păzitor şi îngrijitor neobosit în lucrarea de dobândire a mântuirii. Aceasta este marea temă pe care trebuie să o împlinească preotul la Sfântul Maslu: să fie un alt fel de samarinean milostiv, pentru creştinul cu sănătatea tâlhărită de boală şi cu sufletul abia viu din pricina păcatelor. S-a spus că îndeosebi preotul trebuie să fie un "făcător de bine de profesie", doar în acest fel el putând să realizeze şi să aducă, în slujirea sa, lucrarea Domnului, de care omul aflat în suferinţă are atâta nevoie.
Cu modelul vameşului Zaheu continuă "lecţia" de însănătoşire a Tainei Maslului. Zaheu este omul care a dorit să Îl vadă pe Hristos, nu din simplă curiozitate, ci din dorinţa de a-şi îndrepta viaţa sa. L-a căutat, L-a văzut, L-a primit în casa lui, I-a ascultat cuvântul şi şi-a schimbat pentru totdeauna viaţa, ca urmare a acelei minunate chemări a Lui. Zaheu reprezintă pe omul care a avut un trai scandalos, plin de abuzuri şi care poate să îşi refacă viaţa, să o reconstruiască din punct de vedere duhovnicesc şi nu numai, dacă Îl primeşte pe Hristos în "casa sufletului său".
A treia lectură evanghelică deschide o perspectivă foarte largă asupra slujirii preotului, care este chemat să facă apostolat. Ca slujitor sfinţit, preotul are puterea harului lui Dumnezeu, primită prin hirotonie, şi cu aceasta împarte "dar din dar". Chiar dacă nu toţi preoţii au daruri speciale - harismele evocate în pericopa apostolică -, ei sunt trimişi de Domnul către toţi oamenii, îndeosebi către "oile cele pierdute ale casei lui Israel", sintagmă prin care înţelegem pe cei ce s-au depărtat de Biserică. Creştinul care primeşte Maslul este chiar omul care, odinioară răzleţit, acum se întoarce, ca oaia cea rătăcită care are nevoie de păstor.
Ce au deosebit şi asemănător cele trei personaje despre care consemnează pericopa a patra? Mai întâi se observă că soacra lui Petru (ca şi alţi demonizaţi sau bolnavi, amintiţi doar) a primit vindecare, pe când ceilalţi doi nu sunt subiecţii unei minuni. Apoi vedem că toţi trei au fost chemaţi: soacra - la slujire ("s-a sculat şi slujea Lui"), cărturarul - la austeritate absolută ("Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul Său"), iar ucenicul - la ierarhizarea justă a valorilor ("…mai întâi să-mi îngrop pe tatăl meu…"), acesta din urmă înţelegând că numai spre Hristos trebuie să tindă, pentru că El este Viaţa, pe când lumea este un popor de "morţi", în care aspiraţia spre viaţă a murit şi care doar îşi "îngroapă morţii lor". Acestea ar trebui să fie ţelurile celui ce primeşte Taina: dacă se ridică din boală, să slujească necontenit lui Hristos, să nu mai caute obsesiv spre cele materiale şi, ieşind din moartea vieţii de până atunci, să năzuiască spre viaţa veşnică.
Credinţa lucrătoare prin iubire a bolnavului
Pilda celor zece fecioare creează o necesară tensiune eshatologică şi probează credinţa lucrătoare prin iubire a bolnavului care nădăjduieşte spre tămăduire. Virtuţile pe care le-au cultivat unii creştini în viaţa lor pot fi sterpe. Ei au candela sufletului seacă de untdelemnul faptelor. Este stinsă! Fecioarele înţelepte sunt imaginea creştinilor care împlinesc şi pe cele ale duhului şi care pragmatizează credinţa - viaţa veşnică se cucereşte cu faptele bune din viaţa pământească. Acestea deschid uşile cereşti şi aduc cinstea şederii la masă cu Mirele Hristos. Este marea temă a creştinului de la primul scâncet - la Botez şi până la ultimul suspin - la moarte: de a pune necontenit uleiul faptelor bune în candela vieţii noastre.
Tulburător este exemplul femeii canaaneence, din Evanghelia a şasea. Trei refuzuri consecutive a avut, la început, din partea Domnului. Descurajant pentru orice petent! Dar dragostea jertfelnică, de mamă, i-a întărit credinţa, i-a deschis inima spre răbdare şi i-a luminat mintea spre înţelepciunea unor răspunsuri cu adevărat uimitoare, care au smuls admiraţia Mântuitorului şi care au atras după sine vindecarea fiicei: "O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela" (Matei 15, 27-28). Scena biblică aduce două învăţăminte. Primul avertizează cu încercarea supremă pe care o poate primi un părinte: boala fiului său. Al doilea se referă la şansa pe care o au creştinii de a se ruga unii pentru alţii, cei puternici pentru cei slabi, cei sănătoşi pentru cei bolnavi. Ambele situaţii, de limită, de mare încercare, pot fi trecute cu stăruinţă în credinţă şi cu rugăciune fierbinte.
Ultima citire din Sfânta Evanghelie aduce înainte un alt vameş, exponent al tuturor păcătoşilor din lume. La Matei, la masă, în casă au şezut lângă Iisus doar vameşi şi păcătoşi. Dar El pentru ei venise! Profeţii Îl auziseră şi Îl văzuseră ca în vedenie, "drepţii" timpului Îl cunoşteau din Lege, poporul Îl aştepta, potrivit făgăduinţelor. Cei păcătoşi Îl cunosc înainte de toţi şi Îl au atât de aproape! Stau la masă cu El, iar acest fapt le schimbă radical viaţa. Se simt aleşi, se simt vindecaţi, se simt iertaţi. Aceasta trebuie să fie năzuinţa celor care, abia la necaz, durere, boală sau chiar în prag de moarte, sunt chemaţi să guste din Cina Domnului şi din apropierea Sa plină de milă şi iertare, atât de bine simţită în Taina Sfântului Maslu.
