Lecţii de viaţă la capela Spitalului „Sfântul Luca“

De aproape 16 ani, preotul Dragoş Frîncu slujeşte în capela Spitalului de boli cronice şi geriatrie "Sfântul Luca" din Bucureşti, ridicată chiar de mama dânsului, Maria. O construcţie simplă, de forma corabiei, această biserică, cu hramurile "Adormirea Maicii Domnului" şi "Sfântul Teodosie cel Mare", este pentru mulţi dintre bolnavii şi bătrânii din azilul din apropiere, dar şi pentru personalul medical, locul împăcării cu sine, al curăţirii sufleteşti şi al speranţei în ajutorul divin, mai ales în viaţa de după moarte. Ca o compensare a durerii celor suferinzi, sfântul lăcaş este frecventat de mulţi copii şi tineri ai cartierului din şoseaua Berceni, sectorul 4, pentru care biserica este a doua familie.

Puţini sunt cei care, odată ajunşi în curtea imensă a Spitalului "Sfântul Luca", cunosc unde duce aleea care merge spre stânga, chiar de la intrare. Aparent nesemnificativ acest drum îngust, bătătorit de cine ştie câţi paşi împovăraţi de durerile lumii pământeşti, este calea spre singura biserică din Capitală care păstrează odoare de mare preţ - fragmente din moaştele Cuviosului Teodosie cel Mare. În chip tainic, prezenţa sfântului umple inima fiecărui credincios cu o linişte dulce. Iar această stare unică pluteşte şi în afara sfântului lăcaş, în grădina amenajată cu brazi, pomi ornamentali şi fructiferi, în care sălcii pletoase adună la umbra lor, mai ales în duminici, copii, vârstnici şi tineri.

Lecţia prieteniei

"Ca un fulg mă simt când ies din biserică", spune Ilie Iosub, unul dintre seniorii parohiei, nelipsit de la slujbe, iubit şi de cei mari, şi de cei mici datorită umorului său, care creează de fiecare dată bună dispoziţie.

"Pentru mine această biserică este colţul meu de Rai. Viaţa mea ar fi mult mai tristă fără ea", vorbeşte Domnica Dumitrescu, de la azilul de bătrâni din apropiere, o fire sociabilă şi energică, prezentă în fiecare zi în sfântul lăcaş, un ajutor de nădejde pentru părintele Frîncu, la fel ca şi Dumitru Nechita şi Violeta Mariana Dumitru, oameni blânzi şi veseli, care în zilele noastre încep să devină o raritate.

Preotul îi priveşte zâmbind, nicidecum cu aerul unui superior, de la "masa vorbelor" din grădină. Le este prieten şi confident, un om simplu, după cum recunoaşte, care nu se sfieşte să muncească cot la cot cu ei chiar dacă îl numesc amical "Împăratul". O parte i-a fost aproape încă de la începuturi, când slujea într-un spaţiu improvizat de la etajul întâi al spitalului. Alţii s-au prăpădit.

"La începuturi am slujit cu Mutu, un pacient din azilul de bătrâni, cu sindromul Down, care nu auzea, nu vorbea. Pentru mine, acest lucru era firesc ca Eugen, Mutu cum îi spuneam noi, să fie în biserică. Îl înţelegeam prin semne. Costică, cel de-al doilea dascăl, era tot din azilul de bătrâni. Cu toate acestea, oamenii veneau. Ei m-au ţinut. Mi-au dat curaj să merg mai departe. Am început la 26 de ani, acum am 42 de ani şi în continuare mă văd cu ei duminică de duminică", îşi aminteşte părintele Dragoş.

"Canoanele asupra bolnavilor sunt cu totul altele"

La un an după ce a fost numit preot de caritate, în 1997, spre sfârşitul lunii septembrie, a început construcţia bisericii, care a fost sfinţită în data de 7 decembrie, de ziua Sfintei Filofteia. Sfântul lăcaş este frecventat mai cu seamă de credincioşii din cartier, deoarece cei internaţi sunt bolnavi cronici şi bătrâni, în majoritate netransportabili. Aşadar, biserica este cea care merge la bolnavi, iar prezenţa duhovnicului, îmbrăcat de cele mai multe ori civil, tocmai pentru a nu inspira pacienţilor o stare de teamă, funebră, este cerută de aceştia. Cu fiecare om în parte, preotul are sau a avut o legătură dincolo de cuvinte. Mulţi, suferinzi de cancer, i-au rămas în amintire: "N-am să uit niciodată numele tinerilor pe care i-am cunoscut şi un timp a trebuit să-i slujesc la mormânt. Pot aminti aici câţiva: Bogdan Ghişoiu, Emilia Turiac, Costică Marian. Starea bolii este foarte grea, îi împiedică de cele mai multe ori fizic, poate şi spiritual, să se manifeste. De aceea, bolnavii trebuie înţeleşi. Canoanele asupra bolnavilor sunt cu totul altele. Noile canoane prevăd ca în cazul bolii, mai ales una terminală, credinciosul să fie cuminecat, apoi, după boală, să se revină la starea de spovedanie şi să se aplice canonul meritat".

Lecţia vieţii

Spitalul este şi o şcoală duhovnicească, mai cu seamă pentru tinerii din parohie, după cum arată duhovnicul: "În momentul în care vine un tânăr supărat că nu-şi poate cumpăra nu ştiu ce maşină, îi propun să mă însoţească 10 minute în Secţia de Oncologie. Şi vă spun că renunţă. Ajung să vadă esenţa vieţii şi care este adevărul până la urmă. Încerc să-i explic că e foarte bine să tinzi spre performanţă, dar să nu cazi în lăcomie".

Cu adevărat zguduitoare lecţia de viaţă pe care o poţi învăţa pe viu de la sufletele internate în saloanele oncologice. Tot timpul în aşteptare… pentru ei înseamnă enorm când un om, fie el şi străin, le zâmbeşte sau le adresează o vorbă.

O prezenţă cu totul deosebită, de veghe la căpătâiul bolnavilor săi, cu indicaţii medicale şi rugăciuni, medicul oncolog Anda Natalia Ciuhu lămureşte: "Tind să cred că am început să-l cunosc cu adevărat pe Dumnezeu de când fac oncologie. În momentele grele simţi că e cineva lângă tine, mai ales când reuşeşti să le depăşeşti. Încerc să-i fac pe cei apropiaţi să înţeleagă că, de fapt, în ultimele zile ale pacientului ar trebui să se roage pentru sufletul său. Meseria asta, spre finalul bolii, mai puţin ţine de ştiinţă, de bulina dată la ore fixe, cât mai ales de apropierea sufletească, că mă văd şi nu se simt singuri. Şi că cineva tot îi mai iubeşte, pentru că sunt mulţi pacienţi abandonaţi".

Iubirea celor dragi este resortul care o ajută pe Stela Sălăjan, de 51 de ani, pacientă a doctoriţei Ciuhu, să lupte cu acest "monstru", după cum singură numeşte cancerul. Pentru că Îl iubeşte pe Dumnezeu, femeia a învăţat să-şi accepte boala. Îi mulţumeşte în fiecare dimineaţă pentru darul de a mai trăi o zi alături de soţul şi fiul dânsei. O nelinişteşte însă lipsa unui loc de veci: "Nu-mi pot permite să-l cumpăr. Mi-e teamă că nu o să am unde mă odihni când va fi să mă duc acolo unde îmi este locul". Prezent în salon, domnul Vasile, soţul bolnavei, izbucneşte în plâns. Ca o încurajare, deşi are ochii în lacrimi, doamna Stela zice: "Dacă n-aş fi fost eu, ar fi fost altcineva. De ce să fiu egoistă, să fie altcineva bolnav, să scap eu? Aşa a zis Dumnezeu că eu trebuie să fiu, am înţeles".