Take Ionescu, un destin răstignit între război şi pace

Marele Război, cum ­fusese numit de contemporani Primul Război Mondial, i-a asigurat lui Take Ionescu un nume nepieritor în istoria întregirii neamului nostru. Cu extraordinara sa ­putere de intuiţie, Take Ionescu a înţeles din ­prima clipă că Domnul istoriei mizează pe România și îi acordă șansa de a-și realiza visul secular: înfăptuirea României Mari.

În sunetul clopotelor, un car românesc, împodobit cu brad, tras de șase boi albi, urcă încet spre Mănăstirea Sinaia. „Înmormântarea - scria ­Nicolae Iorga - a fost mai strălucită ca aceea a regelui Carol.”

Sicriul cu trupul neînsuflețit, înfășurat în tricolor, al lui Take Ionescu, în ale cărui discursuri se adunaseră de-a lungul timpului toată suferința, inteligența și nădejdea înaintașilor, fu depus în paraclisul umed și întunecat din curtea mănăstirii. Va fi așezat apoi într-un mormânt săpat la poalele bradului sădit de trei iluștri ca și el: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell și Nicolae Bălcescu, refugiați aici în vremea Revoluției de la 1848. Mai târziu, sicriul, așezat într-un mausoleu în stil bizantin, avea să fie coborât și înnobilat într-un sarcofag de piatră albă. Pe partea interioară a zidăriei, trei picturi bisericești, între care și aceea a Sfântului Dumitru, patronul lui „Tăkiţă Gură de Aur”, poreclă care, ispitind subliminalul cultural, ne focalizează nostalgia pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Ioan Chrysostomul, lumină strălucitoare a patrologiei creștine, sfânt venerat deopotrivă de Biserica Răsăriteană și de Biserica Apuseană.

Pe pereții albi ai mausoleului au fost săpate câteva frânturi din cuvântările lui Take Ionescu, făuritorul Micii Înțelegeri. Spicuiesc: „Dintre toate suferințele, cea mai amară e deziluzia asupra neamului tău…”

Pentru Constantin C. Arion, fost ministru al cultelor și instrucțiunii publice, moartea primului ministru Take Ionescu era o tragedie, o pierdere iremediabilă, similară cu pierderea unui „tezaur național”. Și Academia Română lua parte „cu cele mai vii sentimente la jalea națională pentru ilustrul dispărut, care a fost unul dintre cei mai însemnați oameni ai României contemporane”.

Viziune pentru România Mare 

După război, Take Ionescu înțelege că lumea nouă avea să se îndrepte spre stânga. De aceea, în 1919, se hotărăște să pună bazele unui partid democrat. Înfăptuirea unității națio­nale „impune o revizuire nu numai a tuturor organizațiilor statului, dar și a partidelor politice. Ca să poată sluji România întregită, partidele noastre trebuie să se adapteze României celei noi, tot așa de pătrunsă de spiritul democratic ca și de nevoia ordinii”. El invită „la muncă comună pe toți românii din toată întinderea României Mari, care cereau ca România Mare să fie și România Nouă”.

În politica internă, partidul democrat, visat de Take Ionescu, preconiza mai întâi unificarea vieții de stat „a celor patru Românii”; descentralizarea administrativă și inamovibilitatea ei; autonomia Bisericii și egalitatea culturilor; revizuirea impozitelor și crearea unui impozit pe câș­tigurile de război; efectuarea definitivă a reformei agrare și justa despăgubire; protecția muncii etc. În politica externă susținea în primul rând fidelitatea față de marii Aliați care au dus la victoria finală, adică la „obârșia României Noi”. În al doilea rând, credea că este fundamentală o „alianță între cele cinci state de Răsărit (începând de la Marea Baltică și până la Peloponezul din Mediterană), care să se garanteze solidar și reciproc”. Aceste state aliate ar „forma un bloc de 75 de milioane, ar constitui o mare putere și ar putea pretinde și obține drepturile unei mari puteri”. Acestea sunt două idei cardinale ce definesc crezul politic, căruia Take Ionescu i-a fost fidel până la moarte.

Destinul lui Take Ionescu, răstignit între Război și Pace, așa cum mi-a apărut mie, într-o clipă de iluminare astrală, fusese descifrat cu aproape un secol mai înainte de un sculptor subtil, astăzi uitat - Ernest Henri Dubois (1863-1930), autor al unor monumente celebre din București, dedicate lui Ion Brătianu, George C. Cantacuzino, George Pallade, Eugen Carada și Take Ionescu. Grupul statuar, inspirat de viața politică tumultuoasă a lui Take Ionescu, inaugurat la 21 iunie 1931, dar dărâmat în plină epocă proletcultistă, prin anii ’50, sugera tocmai destinul unui crucificat. Pe de o parte, războiul: grupul statuar simboliza pornirea avântată spre război a națiunii române, sub imboldul marelui orator. Pe de altă parte, pacea: imagine a Micii Înțelegeri, întruchipată de o femeie tânără, marțială, care, îmbrățișând stindardele celor trei națiuni aliate, ține în mână tratatele de sigu­ranță. Să ne reamintim că Mica Înţelegere sau Mica Antantă, încheiată în 1920, între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României, a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale habsburgilor.

Diplomaţie pentru suveranitate 

Take Ionescu nu s-a ascuns niciodată, nu a dat înapoi, a știut să-și înfrunte destinul și Marea Istorie. La 22 ianuarie 1919, cu ocazia împlinirii unui an de existență a ziarului La Roumanie, oamenii politici din Franța vor organiza un banchet. Luând cuvântul, Take Ionescu se întreabă retoric: „Unde vom găsi cu toții siguranța roadelor victoriei?” Răspunsul lui este simplu: în două aranjamente politice: păstrarea înțelegerii cordiale a marilor puteri din Occident și „crearea - în locul Rusiei anarhizate - a unei alianțe de Răsărit din cele cinci națiuni noi, care să închidă drumul Germaniei: Polonia, Cehoslovacia, România, Serbia și Grecia”.

Devenit în 1930, la vârsta de 62 de ani, ministru al afacerilor străine, Take Ionescu vizitează Londra. Presa este în extaz. The Daily Telegraph, în ediţia din 6 octombrie 1921, notează: „Take Ionescu, care va sosi astă seară la Londra, e o figură familiară în cercurile oficiale și diplomatice din capitala noastră. Nici un alt om de stat - afară poate de prietenul lui Venizelos, premierul Greciei - nu se bucură de un atare prestigiu și mai ales de o încredere atât de unanimă. Căci felul domnului Ionescu de a îmbrățișa chestiunile de stat nu e câtuși de puțin balcanic, ci european. Căldurosul omagiu adus de Alexandre Millerand, preșe­dintele Republicii franceze, care acum câteva zile i-a acordat ministrului de externe român cordonul Legiunii de onoare, cea mai mare distincție acordată de Franța, exprimă prețuirea deosebită de care se bucură omul politic Take Ionescu”, datorită viziunii sale deschizătoare de noi orizonturi „asupra problemelor Europei Centrale”, cât și pentru „neclintitul său devotament față de Aliați”. Francmasoneria franceză și francmasoneria engleză, elita politică europeană, îl primeau și îl ascultau ca pe un egal pe Take Ionescu, în spiritul solidarității și fraternității universale. Lordul George Curzon, fost vice-rege al Indiei, participant activ la așa-numitul „The Great Game”, ministru de externe al Angliei, îl va felicita pe ­Take Ionescu, cu ocazia unui banchet festiv, „… pentru înfăptuirea idealului național al țării sale, voi spune că Take Ionescu e cunoscut în întreaga Europă ca unul care s-a devotat chestiunilor externe și - se poate zice pe drept cuvânt - că, ținând cont de experiența și de cunoștințele ­sale, nu există alt om de stat în Europa care să merite un mai mare respect și o stimă mai ­înaltă. De aceea îl primim cu mare plăcere în calitate de ministru de externe al țării sale și urăm viață lungă serviciilor sale, nu numai spre folosul țării sale, dar și spre acela al Aliaților”.

În 1920, Take Ionescu își propune un periplu prin capitalele europene: Paris, Londra, Roma, Belgrad, Praga. Va purta discuții lămuritoare și eficiente cu elita politicienilor europeni, astfel încât, la doi ani după semnarea Păcii de la Buftea-București, ia ființă Mica Înțelegere sau Mica Antantă, care va avea ca temelie o rețea de tratate defensive.

Funeralii europene 

În vreme ce suspinul clopotelor se transforma treptat în tunet, în vreme ce un car românesc, împodobit cu brad, tras de șase boi albi, urca încet spre Mănăstirea Sinaia, presa din România, presa din Europa și America dădea onorul omului de stat, care bătea la porţile ferecate ale Marii Treceri. „Cu el dispare - avea să scrie I. G. Duca - un întreg capitol din viața României contemporane”. Le Temps, Morning Post, Neue Freie Presse deplângeau moartea acestui mare român: „Prin moartea lui neașteptată dispare unul dintre bărbații marcanți ai politicii sud-europene, un bărbat de o uriașă impor­tanță internațională și de o enormă suprafață europeană”.

Capete încoronate - regina Maria, suveranii Italiei, regele Alexandru al Serbiei, regina Serbiei, viitoare personaje istorice, președintele Franţei, Alexandre Millerand, primul ministru al Franţei, Raymond Nicolas Landry Poincaré, mareșalul Joffre, lordul Arthur James Balfour, primul ministru al Greciei, Eleftherios Venizelos, primul ministru al Italiei, Luigi Facta, diplomatul sârb Nicola Pasici - completau acest cortegiu funerar virtual.

Ca întotdeauna, iubita noastră țară, România, reușește în ultima clipă, pe ultimul drum, să-și aprecieze oamenii de valoare. Sunt convins că marele nostru contemporan, Take Ionescu… zic contemporan și nu greșesc prea mult, pentru că noi, cei care mai avem memorie istorică și afectivă, vom rămâne contemporani cu Burebista și Ștefan cel Mare, cu Decebal și Mircea cel Bătrân, cu Mihai Viteazul și Cantemir. Așadar, sunt convins că marele nostru contemporan, Take Ionescu, ne privește și ne ascultă din mausoleu sau din ceruri, poate că zâmbește și ne lasă o lacrimă moștenire. Să fim siguri că Take Ionescu ne mulțumește de acolo de unde este și se bucură pentru toți cei care revigorează tradițiile românești și țin vie și strălucitoare făclia românismului european.