Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare, ostaş încercat în lupta duhovnicească

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare, ostaş încercat în lupta duhovnicească

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar
Un articol de: Diac. Emilian Apostolescu - 04 Noiembrie 2020

În Biserica Ortodoxă, începutul lunii noiembrie este marcat de marea sărbătoare a Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și ­Gavriil și al tuturor puterilor cerești. Îngerii sunt duhuri slujitoare ale lui Dumnezeu, care împlinesc voia Sa și ne ajută să rămânem anco­rați pe calea anevoioasă a mântuirii. Calendarul aceleiași luni consemnează însă, înainte de marele praznic amintit, pomenirea Sfântului Cuvios Ioanichie cel Mare de la Olimpul Bitiniei, care prin modelul vieții sale este vrednic a fi numit „înger în trup”.

Sfântul Ioanichie s-a născut în anul 752 în satul Marikata din provincia Bitinia a Asiei Mici. Părinții săi, Miritrichie și Anastasia, erau oameni cu evlavie către cele sfinte, dar simpli și lipsiți de cele necesare pentru a-i asigura propriului copil vreo formă de educație. Cu toate acestea, tânărul Ioanichie a învățat de la ei cea mai importantă lecție, aceea de a căuta să urmeze poruncilor dumne­ze­iești în tot ceasul. De aceasta s-a folosit pe tot parcursul vieții sale. Fiind nevoit să se îngrijească încă din copilărie de turma de vite a familiei - singura lor posesiune, copilul care ca monah a devenit Ioanichie simțea deseori o chemare puternică la rugăciune, căreia îi răspundea retrăgându-se în singurătate, nu îna­inte de a-și însemna turma cu semnul Sfintei Cruci. Întorcându-se mereu după o zi întreagă de rugăciune și meditație, tânărul găsea animalele nevătămate de fiare sau tâlhari.

În timpul domniei sale, împăratul bizantin din acea vreme, Leon al IV-lea Hazarul (775-780), a trimis numeroși supuși în imperiu pentru a găsi tineri potriviți pentru înrolarea în armata imperială, care avea nevoie de oșteni atât din pricina reluării războiului cu arabii, cât și a campaniei plănuite împotriva bulgarilor. Ajungând în Bitinia și găsindu-l pe tânărul Ioanichie, oficialii imperiali l-au determinat să se alăture oastei. Acesta a servit în armata imperială mai mulți ani, timp în care a câștigat respectul celorlalți oșteni atât prin statura sa impunătoare, priceperea în mânuirea armelor și teama pe care o insufla în inimile vrăjmașilor, cât mai ales prin purtarea sa cuviincioasă, smerită și îngăduitoare față de toți semenii săi. Văzând râvna sa pentru păzirea poruncilor divine, diavolul a reușit să îl amăgească pe tânărul Ioanichie prin atragerea lui de partea ereziei iconoclaste. Acest fapt a fost cu atât mai facil cu cât politica imperială însăși era ostilă sfintelor icoane și celor care cinsteau pe Dumnezeu și pe sfinți prin intermediul lor.

„Zadarnice sunt ostenelile faptelor tale bune, dacă nu ai credința cea dreaptă”

Dumnezeu, însă, cunoscând sufletul lui, a rânduit în așa fel încât acesta să devină conștient de eroarea în care fusese amăgit și să renunțe la iconoclasm. Astfel, întorcându-se cândva împreună cu oastea după o campanie în Apus, trecând pe lângă Muntele Olimp din provincia natală, Bitinia, lui Ioanichie îi iese în cale un monah care, îndrumat de Duhul Sfânt, îl mustră: „O, fiule Ioanichie, dacă te numești creștin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt ostenelile faptelor tale bune, dacă nu ai credința cea dreaptă!” Această întâlnire îl marchează profund pe tânărul soldat, care devine conștient îndată de faptul că se lăsase înstrăinat de învă­ță­tura sănătoasă a Bisericii. Timp de șase ani, cât a mai slujit în armată începând de atunci, acesta se pocă­ieș­te și se supune numeroaselor ne­voințe, cerând iertare pentru gre­șeala de a se fi lăsat tras către o asemenea învățătură greșită și vătămătoare de suflet.

În timpul domniei fiului lui Leon, Constantin al VI-lea Orbul, bulgarii au invadat Tracia, iar oastea lui Ioanichie a fost chemată să lupte pentru apărarea teritoriului imperial. În urma unei bătălii din anul 792, în care viteazul Ioanichie a dat dovadă de mult curaj și a salvat viața unor dregători importanți, împăratul este gata să îi ofere mari onoruri și demnități militare, însă acesta le refuză, hotărând că a venit vremea să continue lupta împotriva duhurilor nevăzute ale răutății.

Începutul vieţii ascetice

Din acest moment, Sfântul Ioanichie își începe viața ascetică datorită căreia ne este astăzi cunoscut. Primii ani și-i petrece în trei mănăstiri de la Muntele Olimp - Agaures, Telaos și Antidion -, în ultima din ele viețuind timp de doi ani, în­vățând să scrie şi să citească și memorând treizeci de psalmi. Dorința sa arzătoare era să se retragă în ­pustie, lucru pe care eventual l-a și realizat, însă nu înainte de a asculta sfatul egumenului Grigorie de la Agaures, care l-a povățuit să aibă răbdare și să se obișnuiască mai întâi cu rânduielile călugărești. Într-un final, pleacă de la Antidion și se stabilește într-un loc retras, în apropierea mănăstirii, acolo unde întâlnește doi pustnici îmbunătățiți care îi oferă noi îndrumări și povețe. În urma sfatului lor, Ioanichie merge mai departe, stabilindu-se în locuri din ce în ce mai retrase. Pe parcursul următorilor cincizeci de ani în care a trăit viață anahoretică, acesta a fost nevoit să își schimbe de câteva ori locul de sălășluire după ce a fost descoperit de diverși credincioși care se adunau în număr mare în jurul său. Într-una dintre aceste ocazii și-a întâlnit foștii colegi din oastea imperială. În anul 824, o sută de personalități bisericești ale vremii, printre care Sfântul Teodor Studitul și mitropoliții Calcedonului și Niceei, îl vizitează pentru a-i cere sfaturi duhovnicești. Din același motiv, mai târziu este cercetat și de Sfântul Petru din Atroa și de Sfântul Eftimie cel Nou. Spre sfârșitul vieții, consideră că a sosit momentul să se exprime ferm cu privire la cinstirea sfintelor icoane, așa că îl susține pe Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului în acțiunile de restabilire a cultului iconodul. În anul 844, Sfântul Ioanichie, în vârstă de 92 de ani, se întoarce la Mănăstirea Antidion, acolo unde se mută la Domnul doi ani mai târziu, la 4 noiembrie 846.

Minuni săvârşite în timpul vieţii

Virtuțile sale sunt demne de pomenit, dar la fel sunt și numeroasele minuni pe care le-a săvârșit atât pe parcursul vieții pământești, cât și după moarte, prin sfintele sale moaște. Prin harul lui Dumnezeu, Sfântul Ioanichie a căpătat darul înainte-vederii, profețind sfârșitul împăraților Nichifor I și Mihail I Rangabe, precum și ascensiunea lui Leon al V-lea Armeanul. Alte relatări ni-l ilustrează pe acest sfânt ridicându-se de la pământ în timpul rugăciunii, trecând un râu învolburat ca pe uscat sau ascunzându-se vederii celor de care nu dorea să fie remarcat. Focul, otrava și veninul șerpilor nu îl puteau vătăma. O întâmplare minunată este relatată de Sfântul Nicolae Velimirovici, care povestește cum Sfântul Ioanichie a poposit la un moment dat într-o mănăstire unde printre viețuitoare se numărau o mamă și o fiică. Fiica, fiind puternic ispitită, dorea să părăsească viața monahală și să plece în lume pentru a se căsători. Insis­tențele mamei, care o ruga să reziste impulsurilor și să continue viața călugărească pentru Hristos, nu erau de nici un folos. Sfântul Ioanichie, aflând acestea, a îndemnat-o pe fiică să pună mâna pe umărul său și, rugându-se cu putere pentru izbăvirea ei de poftă, a eliberat-o de necazul pe care i-l provoca, preluând el ispita în loc. Aceasta a rămas în mănăstire, iar sfântul lui Dumnezeu și-a văzut de drum, însă a constatat că este la rândul lui din ce în ce mai încercat de ispite trupești. Dispus mai degrabă să moară decât să cedeze încercărilor, Sfântul Ioanichie s-a apropiat de un șarpe mare și veninos, în speranța că îl va mușca și va aduce sfârșit atât vieții, cât și poftelor lui. Însă de îndată ce a atins șarpele, animalul a murit, iar cuviosul a fost eliberat de poftele păcatului.

Nu trebuie să uităm că Sfântul Ioanichie este autorul cunoscutei rugăciuni rostite de mulți din creștinii ortodocși, pe care el însuși o intercala între versurile psalmilor: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh; Treime Sfântă, slavă Ție!”

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Ioanichie cel Mare  -   iconoclasm  -   minuni