Testamentul teologic al lui Georgii Vasilevich Florovsky

"Cel mai ortodox dintre gânditorii ruşi moderni" şi unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea, artizan al Consiliului Mondial al Bisericilor şi al Comisiei Credinţă şi Constituţie, G. Florovsky (1893-1979), nu obişnuia să îşi schiţeze discursurile în scris, nici să aştearnă notiţe legate de vreun subiect sau de vreo impresie anume.

Andrew Blane, editorul volumului biografic "Georgii Florovsky. Russian Intellectual and Orthodox Churchman" (St. Vladimirâs Seminary Press, Crestwood, New York, 1993, p. 444), găsea ca fiind cu totul surprinzător faptul că Florovsky a lăsat posterităţii un mic "testament" teologic, scris - cu luciditate impresionantă pentru un octogenar - puţin înaintea morţii, cu prilejul primirii unei înalte distincţii academice (Blane, p. 153). De fapt, este vorba despre o schiţă a unui "testament" mai amplu, pe care nu a mai reuşit să îl termine. Textul oferă o autoevaluare sumară şi francă a contribuţiei florovskyene la domeniul teologiei. Se desprind patru dintre frământările majore ale gândirii sale teologice, în a căror matcă şi-a revărsat de-a lungul anilor fluxul creativ, cu un debit şi o forţă debordante: sinteza neo-patristică (sau apelul de readucere a teologiei Părinţilor în viaţa noastră), fundamentul istoric şi cel elin al creştinismului şi teologhisirea pentru viaţă. Toate au însă acelaşi epicentru: Sfinţii Părinţi, care l-au fascinat neîntrerupt din 1926, de când a început să îi descopere ca profesor de patrologie la Saint Serge, în Paris.

Autodidact în teologie

"La un prilej atât de solemn ca acesta, singurul cuvânt potrivit ar fi cel de gratitudine. Într-adevăr, sunt profund mişcat de acel semn generos de recunoştinţă pe care Facultatea de Teologie a dorit să mi-l acorde. Totuşi, eu îmi ştiu, poate, mai bine decât oricine şi eşecurile, şi neajunsurile, ştiu într-adevăr că am fost un slujitor trândav în toate privinţele. Ştiu, chiar prea bine, câte lucruri am lăsat nefăcute, dar pe care ar fi trebuit să le fac, şi câte lucruri, pe care nu trebuia să le fac, le-am făcut.

Nu am avut (dacă nu cumva din vina mea) parte de o pregătire teologică obişnuită. Sunt un autodidact în teologie, un fel de diletant, unul care s-a realizat prin propriile mijloace (self-made man), ca să folosesc o expresie americană. Eu am primit educaţie pentru a deveni profesor de istorie şi filosofie. De fapt, mi-am început cariera universitară, fiind încă în Rusia, cu ani în urmă, ca Privat Dotsent de filosofie şi singurul meu curs predat în această calitate la Universitatea din Odessa a fost de filosofie a ştiinţelor naturii. Teologia mi-am învăţat-o nu în şcoală, ci în biserică, doar ca mirean. Mai întâi am dedus-o din cărţile de slujbă şi mult mai târziu din scrierile Sfinţilor Părinţi. Când, în 1926, am fost invitat să predau patrologie la nou-înfiinţatul Institut Teologic Ortodox din Paris şSaint Serge, n.n.ţ, eram complet nepregătit pentru această îndatorire. A trebuit să învăţ eu mai întâi ceea ce trebuia să predau. Nu îmi este ruşine de acest lucru. Mulţi alţii au mai fost în aceeaşi situaţie. Expresia şaceasta, n.n.ţ a fost folosită de fapt de către cel mai mare teolog şi ierarh rus al veacului trecut şal XIX-lea, n.n.ţ, mitropolitul Filaret al Moscovei, de veşnică pomenire. La rându-i, îşi învăţa materiile în timp ce le şi preda la Academia din St. Petersburg".

Sinteza neo-patristică

"Metoda mea de studiu era foarte simplă. În primii doi ani de profesorat la Paris am citit sistematic lucrările marilor Părinţi, parte în original, parte în traduceri. Am studiat sursele primare înainte de a mă îndrepta către literatura secundară. Probabil din acest motiv par a fi atât de mult "de modă veche". Eu nu am început cu "critica mai elevată" şi tocmai de aceea nu am fost niciodată dezorientat sau corupt de aceasta. Dar, din acelaşi motiv, am fost imunizat pentru totdeauna împotriva rutinei, împotriva acelei "teologii a repetiţiei", care este pur şi simplu dependentă de forme şi formule arhaice, dar atât de des pierde cu desăvârşire spiritul viu. Părinţii m-au învăţat libertatea creştină. Ei au fost mai mult decât simpli legiuitori, au fost adevăraţi profeţi, în sensul propriu al acestui cuvânt - ei au contemplat taina lui Dumnezeu (au fost, înainte de toate, oameni de profunzime şi credinţă). Ei au fost oameni ai lui Dumnezeu. Aceasta este calea prin care am fost condus destul de devreme la ideea a ceea ce numesc acum "sinteza neo-patristică". Ar trebui să fie mai mult decât o simplă colecţie de vorbe sau expresii patristice. Trebuie să fie o sinteză, o reordonare creativă a acelor profunzimi care au fost acordate oamenilor sfinţi din vechime. Trebuie să fie patristică, fidelă spiritului şi viziunii Părinţilor, ad mentem Patrum. Totuşi, trebuie să fie de asemenea şi neo-patristică, de vreme ce urmează să se adreseze timpurilor noi, cu propriile lor probleme şi frământări. În acest spirit şi în această manieră am scris, în urmă cu deja treizeci de ani, cele două eseuri teologice ale mele, despre doctrina creaţiei şi despre doctrina răscumpărării, pe care încă le consider cele mai mari împliniri personale şi, probabil, singurele. Din păcate, curând după aceea m-am abătut, nu am putut rezista tentaţiilor. Am lăsat neterminată lucrarea mea despre Părinţi: din cinci volume propuse, doar două au fost terminate, tot la începutul anilor treizeci. În schimb, m-am îndreptat spre studiul teologiei ruse şi acest studiu a fost încheiat chiar în preajma ultimului război şmondial, n.n.ţ. Însă acest studiu s-a dovedit a fi mai degrabă o lucrare distructivă decât constructivă. În acelaşi timp m-am implicat în diferite activităţi ecumenice, întâi la o scară limitată. Timp de mai mulţi ani mi-am petrecut vacanţa de vară în Anglia, explicând ortodoxia studenţilor şi laicilor anglicani şi călătorind dintr-o facultate într-alta, dintr-un oraş în altul. Mai târziu m-am implicat în mult mai ampla mişcare ecumenică, aceea a şComisiei, n.n.ţ Credinţă şi Constituţie. Nu îmi pare rău pentru toate acestea, pentru astfel de "deviaţii"".

Pedagog

"De asemenea, mi-a făcut o plăcere deosebită să predau, pe durata anilor de război, în şcolile gimnaziale ruseşti din Bela Crkva şi Belgrad. Am învăţat multe din exerciţiul de la catedră. Şi am descoperit că predarea este, şi trebuie să fie, mai mult decât doar instrucţie. Trebuie să predai unor persoane, fraţi şi surori în Hristos, şi trebuie să le predai pentru viaţă, în ultimă instanţă pentru viaţa veşnică. Chiar şi cel ce este profesor trebuie să rămână unul care învaţă, ceea ce este într-adevăr inevitabil. Îmi place să învăţ. Îmi place să rămân in statu pupilari. Nu este oare cea mai înaltă demnitate să fii discipol, un discipol al Singurului Învăţător, al Celui căruia doar Lui Îi aparţine de drept titlul de Învăţător? Nimeni în Biserică să nu se considere pe sine învăţător. Singurul Învăţător este Hristos.

Totuşi, cât de mult a rămas nefăcut. Am scris mai puţin decât ar fi trebuit să scriu sau poate decât aş fi putut să scriu. Iar acum este probabil prea târziu. Nădăjduiesc, totuşi, că mi se va da răgazul să-mi scriu "testamentul teologic" şi să transmit generaţiilor următoare preocuparea mea profundă.

Acest testament include trei puncte principale".

Teologie istorică

"Întâi, teologia ortodoxă trebuie să fie o teologie istorică. Un istoric britanic de distincţie spunea recent: "Creştinismul este o invitaţie zilnică de a studia istoria" (F.M. Powicke). Un alt cercetător modern afirma cu justeţe: "Noi, creştinii, nu credem în idei, ci într-o Persoană" (Dom Ansgar Venier) şi această Persoană este iubitul nostru Domn şi Mântuitor, Iisus Hristos. Teologia nu este o dialectică de concepte, ci o mărturisire de credinţă. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu Care lucrează, Care a lucrat în istorie de la crearea omului, lucrează încă în vieţile noastre şi va lucra până când Judecătorul va veni să judece viii şi morţii. Teologia este, prin urmare, studiul lucrărilor divine.

În al doilea rând, studiind aceste lucrări ale lui Dumnezeu, ne confruntăm cu ceea ce a fost descris corespunzător de către Gerhardt Kittel drept "scandalul particularităţii". Mântuirea a venit "de la evrei" şi a fost propagată în lume în idiom elin. Într-adevăr, a fi creştin înseamnă a fi elin, din moment ce autoritatea noastră primară este pentru totdeauna o carte elină, Noul Testament. Mesajul creştin a fost formulat pentru totdeauna în categorii eline. Aceasta nu a fost sub nici o formă o receptare grosolană a elenismului ca atare, ci o disecţie a elenismului. Cele vechi au trebuit să apună, dar cele noi erau tot eline - elenismul creştin al dogmaticii noastre, de la Noul Testament la Sf. Grigorie Palama, ba, până în vremea noastră. Sunt hotărât să apăr această teză şi pe alte două fronturi: împotriva reînsufleţirii curentului ebraic şi împotriva tuturor încercărilor de a reformula dogmele în categoriile filosofiei moderne, fie germană, daneză sau franceză (Hegel, Heidegger, Kierkegaard, Bergson, Teilhard de Chardin) şi a aşa-zisei mentalităţi slave. Teza mea are nevoie într-adevăr de precizie şi calificare, dar depăşeşte scopul nostru curent.

În al treilea şi ultimul rând, trebuie să teologhisim nu pentru a ne satisface curiozitatea noastră intelectuală, oricât de legitimă poate apărea această îndatorire, ci pentru a trăi - pentru a avea viaţă din abundenţă - în Adevărul care este, într-adevăr, nu un sistem de idei, ci o Persoană, chiar Iisus Hristos. În acest punct, Părinţii pot fi singurii ghizi competenţi şi siguri.

Acesta este un program. De acest program am fost ghidat în strădania mea teologică. Acum, singura mea speranţă este ca Domnul nostru să îmbrăţişeze chiar şi intenţiile noastre." (Blane, pp. 153-155)