Însemnătatea anului 1453 pentru Europa creştină

Pe lângă apariţiile cu totul noi din cadrul colecţiei "Byzantium", apărută începând cu anul trecut la Editura Nemira, din această serie fac parte până în prezent şi două reeditări, ambele aparţinând reputatului bizantinist britanic Steven Runciman. Prima pe care o vom prezenta este "Căderea Constantinopolului", cea mai populară lucrare referitoare la sfârşitul Imperiului Bizantin şi impactul acestui eveniment asupra civilizaţiei europene creştine.

Autorul lucrării este unul dintre cei mai de seamă erudiţi ai secolului trecut. Sir Steven Runciman (1903-2000), discipol al unui alt bizantinist celebru, John Bagnell Bury, s-a remarcat de-a lungul carierei sale de istoric ca un pasionat al civilizaţiei bizantine, pe care a prezentat-o într-o manieră diferită faţă de mulţi dintre înaintaşii săi în domeniu, considerând Bizanţul ca una dintre etapele principale ale evoluţiei elenismului, iar în lucrarea de faţă manifestându-şi din plin simpatia faţă de o civilizaţie care, confruntată cu certitudinea dispariţiei, a refuzat să se compromită. Remarcabilă în cazul cercetătorului britanic este înzestrarea sa ca lingvist - cunoscător a nu mai puţin de opt limbi ale Orientului Apropiat - ce i-a permis o abordare aproape completă a izvoarelor contemporane evenimentului istoric prezentat. În fine, stilul curgător al lui Steven Runciman, care considera că suprema datorie a istoricului este aceea de a scrie istorie, mai exact să încerce a cuprinde într-un tot unitar marile evenimente şi mişcări ce au influenţat destinele omenirii, face ca această lucrare să constituie în aceeaşi măsură o reuşită istorică şi literară.

Lucrare tradusă în română de bizantinologul Alexandru Elian

"Căderea Constantinopolului" a apărut iniţial în anul 1965, fiind în scurtă vreme tradusă şi în limba română - prima ediţie datând din anul 1971 - de către unul dintre cei mai prolifici bizantinologi naţionali: profesorul Alexandru Elian (1910 - 1998). Contribuţia cercetătorului român la această lucrare nu constă numai în munca efectivă de traducător, el însoţind-o cu numeroase note în care clarifică unele afirmaţii ale autorului - şi unde se resimte metoda istorico-filologică întrebuinţată de cercetătorul român, adept al folosirii critice a izvoarelor -, cât şi de o vastă postfaţă, constituind practic un capitol de sine stătător al lucrării, unde analizează în detaliu teoria lui Runciman cu privire la menţinerea cultului creştin în mai multe biserici constantinopolitane după cucerirea oraşului de către otomani. De altfel, personalitatea profesorului Alexandru Elian este evocată într-un scurt articol aflat la sfârşitul cărţii, semnat de părintele Adrian Gabor, profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Prezintă căderea Bizanţului ca o dramă antică

Împărţită în 13 capitole, la care se adaugă două anexe, această lucrare se înfăţişează cititorului asemenea unei drame antice: primele două capitole sunt martorele prezentării principalelor personaje - muribundul Imperiu Bizantin şi Sultanatul otoman aflat în ascensiune. Capitolul al II-lea, dedicat istoriei turcilor, prezintă o scurtă schiţă a acesteia încă de la apariţia lor pe harta politică a lumii, detaliind ulterior aspectele privitoare la casa lui Osman. Bizanţul este în schimb prezentat strict din momentul conturării pericolului turcesc, dat fiind că problematica în cazul său este mult mai complexă, pe lângă raporturile directe dintre bizantini şi otomani fiind expuse şi relaţiile Constantinopolului cu Occidentul, atât politice, cât şi culturale ori religioase (repetatele încercări de unire a Bisericilor).

Sunt menţionate faptele petrecute zilnic

Capitolele III-X prezintă desfăşurarea propriu-zisă a acţiunii, ce reprezintă unul dintre cele mai bine documentate evenimente din istorie, izvoarele menţionând faptele petrecute zilnic. În cadrul acestei secţiuni a lucrării, confruntarea este polarizată între conducătorii celor două state, împăratul Constantin al XI-lea Paleologul şi sultanul Mahomed al II-lea. Expunerea capătă adesea accente tehnice, atunci când sunt prezentate fortificaţiile Constantinopolului ori artileria şi flota turce, îngăduind cititorului să-şi formeze o imagine extrem de vie a evenimentelor petrecute. Totodată, ritmul cunoaşte un crescendo continuu, regăsit în deznădejdea ce cuprinde treptat capitala imperială, unde iluzia ajutorului apusean mult-sperat slăbeşte din zi în zi, şi în nerăbdarea padişahului de a duce campania la capăt, mai înainte de a se confrunta cu o coalizare a Occidentului împotriva sa. În fine, punctul culminant este atins în capitolul X, ce poartă acelaşi titlu precum opera însăşi şi care apropie încă mai mult cadrul temporal, prezentând oră cu oră fatidica noapte din ziua de marţi, 29 mai 1453, când capitala imperiului basileilor a fost cucerită de către turci.

Este prezentată evoluţia familiilor imperiale bizantine

În ultimele trei capitole sunt prezentate urmările cuceririi, anume soarta directă a prizonierilor, greci ori latini, reorganizarea oraşului sub stăpânirea sultanului Mahomed al II-lea (numit de posteritate Cuceritorul în urma acestei victorii) şi politica ulterioară a acestuia, care va face din Imperiul Otoman, învestit cu moştenirea împăraţilor bizantini, una dintre marile puteri ale Europei vreme de peste patru secole, cât şi destinele celor scăpaţi sau care nu fuseseră direct implicaţi în asediu. Cititorul poate astfel să urmărească stingerea ultimei familii imperiale bizantine, cea a Paleologilor, şi soarta celorlalte state creştine din sud-estul Europei. Concluzia acestei expuneri este aceea că, în ciuda consternării pe care a stârnit-o în epocă, cucerirea Constantinopolului nu a produs atâtea schimbări pe cât se imaginaseră de către istoricii de mai înainte, iar moştenirea Bizanţului a trecut în plan cultural la singura instituţie ce i-a supravieţuit: Biserica Ortodoxă.

La sfârşitul lucrării se găsesc de asemenea două anexe, în cadrul celei dintâi fiind prezentate principalele izvoare referitoare la căderea Constantinopolului, atât cele greceşti, cât şi latine, slave ori turceşti, relevându-se încă o dată erudiţia şi meticulozitatea autorului. Cea de-a doua anexă, intitulată "Bisericile din Constantinopol după cucerire", prezintă teoria lui Steven Runciman cu privire la motivele menţinerii cultului creştin în mai multe biserici constantinopolitane, în ciuda tradiţiei islamice potrivit căreia toate lăcaşurile de cult din oraşele cucerite prin luptă erau confiscate.

În ansamblu, cea mai succintă caracterizare a Căderii Constantinopolului este cea făcută de către traducătorul ei, profesorul Alexandru Elian, care afirmă la sfârşitul postfeţei: "Este o lucrare de istorie în bunul înţeles al cuvântului, dar şi o operă ce solicită constant interesul şi emoţia cititorului".