„Noica avea talentul deosebit de a transforma orice dezavantaj într-o şansă“

Cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea marelui filosof român Constantin Noica, la Academia Română s-a desfăşurat joi, 4 iunie, o sesiune ştiinţifică intitulată „Centenar - Constantin Noica“. Organizat de Secţia de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, evenimentul a avut ca protagonişti nume de prim-plan ale filosofiei şi culturii noastre contemporane: Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, Alexandru Surdu, preşedintele Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, Alexandru Zub, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, acad. Mircea Maliţa. Alături de aceştia au mai fost şi: prof. univ. dr. Grigore Brâncuş, prof. univ. dr. Alexandru Boboc, prof. univ. dr. Mircea Flonta, prof. univ. Teodor Dima, membri corespondenţi ai Academiei Române, prof. univ. dr. Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei, şi prof. univ. dr. Andrei Dorobanţu.

În deschiderea momentului aniversar, acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, a mărturisit că Constantin Noica a fost un filosof foarte special, chiar atipic pentru generaţia lui, generaţia â30, numită în mai multe feluri, „generaţia criterionistă“, sau „generaţia în pulbere“, cum i-a zis Zaharia Stancu, etc. Eugen Simion l-a caracterizat pe Noica drept: „un filosof celebru, fiul unui administrator de moşie din Vităneşti, Teleorman, un intelectual de clasă, trecut prin puşcăriile comuniste, antrenor intelectual - cum îi plăcea să-şi spună -, impertinent în sensul pe care îl dădea el acestui termen, un filosof în sine care în tinereţe detesta pe filosofii de şcoală şi vroia să trăiască într-un sat de filosofi care ştiu greceşte, un sat în care toţi locuitorii să pună probleme şi să pună în probleme, dar un filosof care mai târziu s-a lecuit când şi-a dat seama că în istorie există un asemenea stat al filosofilor, în care un mare filosof a fost prim-ministrul unui dement. Este vorba de Seneca şi împăratul Nero. Îmi amintesc că undeva, nu mai ştiu unde, scrie: «Mai vreţi filosofi care să conducă statul?»“, a spus acad. Eugen Simion.

„Noica avea o memorie remarcabilă“

În intervenţia sa, acad. Alexandru Surdu, preşedintele Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, a evocat memoria mentorului de la Păltiniş. „Noica, abandonând treptat interesul pentru istoria filosofiei, şi-a dobândit, cu timpul, un stil eseistic personal, cu valenţe estetice elevate. Multe din lucrările sale sunt adevărate opere literare care depăşesc cu mult interesul pentru domeniul filosofiei: «Rostirea filosofică românească», «Gânduri despre Eminescu» sau «Despărţirea de Goethe» sunt lucrări la care se adaugă sute de articole scrise în acelaşi stil, la graniţa dintre adevăr şi frumos, accesibile elevilor de liceu, învăţătorilor şi profesorilor, oricărui cititor cu pregătire medie. Ceea ce înseamnă, metodologic, că filosoful însuşi a lucrat în sensul creşterii treptate a popularităţii sale. Şi aceasta, fără să beneficieze de avantajul unui profesorat, prin care ar fi putut să-şi extindă cercul auditoriului.“ „Noica avea talentul deosebit de a transforma orice dezavantaj într-o şansă. Profesoratul l-ar fi obligat la pedanteria predării unor materii moarte. Or, Noica visa o şcoală de alt gen, socratică, la care maestrul să înveţe de la elevi. Un fel de comuniune spirituală, pe care a şi reuşit s-o înfăptuiască, cu generaţii succesive, de care se apropia şi se despărţea periodic, pentru a menţine totuşi o legătură mult mai trainică, pe tărâmul acela nemuritor al ideilor filosofice. Căci, indiferent de stilul comuniunii intelectuale, pe care o realiza cu savanţi, cu literaţi sau oameni de artă, Noica nu abandona niciodată filosofia, respectiv filosofia proprie oricărei îndeletniciri intelectuale elevate, spre care îşi îndemna şi călăuzea auditorii sau învăţăceii“, a mai spus, de la tribuna Academiei, Alexandru Surdu.

„Şi eu l-am cunoscut pe Noica“ devenise un fel de „et in Arcadia ego“ al oricărui intelectual român de prin anii â80 ai secolului trecut. Ce putea să-i atragă pe toţi aceştia la Noica? „Devenise o modă, e drept. Dar şi moda aceasta avea un temei. L-am auzit discutând cu fizicieni, cu chimişti şi ingineri. Or, cunoştinţele sale în aceste domenii erau destul de subţiri. Ce-i drept, Noica avea o memorie remarcabilă. Îşi amintea şi lecţiile învăţate la liceu. Dar de aici şi până la microfizică e ceva cale. El citise însă lucrările lui Ştefan Lupaşcu, de exemplu, şi lăsându-l, în aparenţă, pe interlocutorul fizician să conducă discuţia, în cele din urmă se ajungea tot la filosofia fizicii, unde cel care avea de învăţat era fizicianul. Dar Noica se alegea şi el cu o reîmprospătare şi chiar extindere a cunoştinţelor sale de fizică, cu care ajungea treptat să-i pună pe gânduri pe alţi interlocutori fizicieni. În felul acesta se instruia maestrul prin proprii săi elevi la Şcoala lui Noica. Nu mai vorbim de talentul cu care reuşea, pe neobservate, să provoace controverse între auditori, în mod vădit pentru a le aplana apoi cu aceeaşi îndemânare“, a continuat acad. Surdu.

„Avea o bunătate nemărginită şi o permanentă seninătate spirituală“

Mai intervenea însă în permanenţă ceva. Personalitatea profesorului. Şi aici Noica a reuşit să transforme dezavantajele fizicului său în şanse. „Avea o înfăţişare modestă şi o ţinută, uneori, chiar umilă. Nu este vorba numai de statură. Şi Titu Maiorecscu era mărunt, dar avea o ţinută impunătoare, care trezea nu numai respect, ci adesea şi teamă. Până şi cunoştinţele se fereau din calea lui. Nu mai vorbim de Nae lonescu, care avea şi atitudini sarcastice. Cu astfel de personalităţi era riscant să ai de-a face. Unii au rămas marcaţi pe viaţă de îndrăzneala de-a fi vorbit cu Nae Ionescu. El făcea gol împrejurul său şi chiar urmărea acest lucru. La Noica, dimpotrivă, veneau tinerii ca la Spovedanie. Şi câte naivităţi, ca să nu zicem mai mult, i-a fost dat să audă! N-a ironizat însă pe nimeni şi chiar pe proştii fără leac încerca să-i aducă pe calea cea dreaptă. Noica nu tolera nici la alţii batjocura şi bârfa, obişnuite la noi, balcanicii“. Şi continuă: „Avea o bunătate nemărginită şi o permanentă seninătate spirituală. Faptul că popularitatea lui s-a datorat, în cea mai mare măsură, propriei sale personalităţi o dovedeşte situaţia de astăzi, în care faima lui se stinge treptat. Chiar unii dintre foştii lui apropiaţi îl denigrează (ceea ce n-ar fi îndrăznit să facă cât timp mai trăia filosoful). Avea dreptate Petre Tuţea când zicea, chiar despre Noica: «E uşor să-l imiţi pe Socrate, mai ales că Socrate n-a scris nimic. Mai greu este să ai însă discipoli de talia lui Platon». Oricum, trăind asemenea marilor filosofi întru adevăr şi frumos, Constantin Noica a reuşit să supravieţuiască deja în legendă“, a conchis acad. Alexandru Surdu.

Constantin Noica a reînviat mitul sihastrului

Acad. Alexandru Zub, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, a mărturisit că ideea filosofului de a face ca la Sibiu să se adune oameni de ştiinţă, artă, cultură, ca să propună unui public mai larg opinii care să agite spiritele, să le scoată din inerţia cotidiană, să le mobilizeze în vederea unei creaţii majore, „se opunea planului de aliniere la politica partidului unic, plan pus în lucru de autorităţi la orice nivel şi supravegheat cu grijă de aparatul coercitiv. Temeiuri de îngrijorare în zona oficială existau, desigur, mai ales după ecourile produse de «Jurnalul de la Păltiniş» (1983), text semnificativ nu numai pentru prezenţa lui Noica în epocă, dar şi pentru epoca însăşi, plină de inchietudini şi aporii anevoie definibile. Momentul ar merita să fie studiat sistematic, împreună cu efectele respective, parţial oglindite în volumul «Epistolar» (1987), pus în operă tot de Gabriel Liiceanu. Ambele scrieri au produs reacţii dintre cele mai vii, semn că existau în ele provocări fecunde, aşa cum a dorit mereu Constantin Noica. Dincolo, poate, de aşteptările regimului, filosoful era chemat uneori să-şi explice atitudinea faţă de literatură, arta, cultură. Comentându-i prestaţia de la o întâlnire în mediul universitar, criticul Eugen Simion scria, în «România literară», la 10 octombrie 1983: «Marele filosof reînvie, la sfârşitul secolului al XX-lea, mitul sihastrului», pe seama căruia ţine să edifice o cultură de performanţă, reanimând cumva un spirit individualist, de sursă paşoptistă şi romantică“, a spus acad. Alexandru Zub.

▲ A scos singur revista „Adsum“

Născut într-o familie cu vechi rădăcini aromâne, la 12 iulie 1909, în comuna Vităneşti (judeţul Teleorman), Constantin Noica şi-a început gimnaziul în Bucureşti; în perioada 1924-1928 a urmat Liceul „Spiru Haret“ şi şi-a dat bacalaureatul în 1928. A debutat în revista liceului său, „Vlăstarul“, în 1927. S-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931, cu teza de licenţă „Problema lucrului în sine la Kant“. Timp de trei ani l-a avut ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

În anii 1932-1934, el a frecventat societatea culturală „Criterion“, dar nu a intrat în cadrul mişcării legionare, alături de ceilalţi de aici. În 1933, timp de un an de zile, a urmat cursurile Facultăţii de Matematică, iar în primăvara lui 1938 a plecat la Paris cu o bursă a statului francez, unde a stat pînă în primăvara anului următor. În mai 1940 şi-a susţinut, la Bucureşti, doctoratul în filosofie, cu teza „Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou“, iar în august acelaşi an a făcut primul gest gazetăresc de rezonanţă legionară. A scos într-un singur număr revista „Adsum“, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din bani proprii. Este o revistă al cărei titlu era cât se poate de sugestiv: Adsum, cu alte cuvinte, „Sunt aici, sunt de faţă“. La Berlin, între 1940 şi 1944, a fost referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde l-a cunoscut şi pe filosoful Martin Heidegger. În paralel, împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu, a editat patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul „Isvoare de Filosofie“.

Condamnat la 25 de ani, execută doar 6

În perioada 1949-1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel. Aici, Noica şi-a căpătat ideea filosofică şi, totodată, şi-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958, Noica a fost arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el au fost arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul respectiv va purta la proces numele de „grupul Noica“. A executat la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 a locuit într-un apartament cu două camere, în Bucureşti, fiind angajat cercetător la Centrul de Logică. Aici a ţinut seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanţi se aflau Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Ultimii ani din viaţă, începând cu 1975, şi i-a petrecut la Păltiniş, lângă Sibiu, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru admiratorii şi discipolii săi. S-a stins din viaţă la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa.