„Purtarea crucii este o suferință transformată în biruință spirituală”

În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, 15 septembrie 2024, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăță­tură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reședința Patriarhală. Preafericirea Sa a tâlcuit pasajul evanghelic duminical (Marcu 8, 34-38; 9, 1), care vorbește despre luarea crucii și urmarea lui Hristos, afirmând că asumarea crucii reprezintă calea mântuirii în Hristos.

În deschiderea cuvântului de învățătură rostit ieri, Părintele Patriarh Daniel a arătat că Evanghelia Duminicii după Înălțarea Sfintei Cruci este plină de învățături folositoare pentru viața creștină: „Domnul Iisus Hristos ne învață că grija cea dintâi a omului trebuie să fie mântuirea sufletului, deoarece sufletul este mai de preț decât orice bun trecător din lumea aceasta, întrucât este nemuritor. În acest sens, Evanghelia de astăzi ne arată treptele sau etapele mântuirii ca fiind: voința omului de a veni la Hristos; lepădarea de sine; luarea sau asumarea crucii și urmarea lui Hristos. Vedem că Mântuitorul respectă libertatea omului, spunând: «Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie» (Marcu 8, 34). Dumnezeu nu îl forțează pe om să-L urmeze, ceea ce înseamnă că omul poate răspunde chemării lui Dumnezeu sau o poate refuza. Dumnezeu este plin de iubire milostivă și, de aceea, El propune mântuirea, nu o impune. El respectă libertatea omului fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel liber. De aceea, libertatea este o componentă esențială a demnității persoanei umane. Mântuirea înseamnă iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, exprimată în mod liber. Prin urmare, noi putem să ascultăm de Dumnezeu sau să fim nepăsători, să-L căutăm sau să-L ignorăm, afirmând chiar că El nu există, iar cerul și pământul sunt rezultatul hazardului, nu creația Sa. Omul poate răspunde sau poate refuza iubirea lui Dumnezeu, dobândind sau pierzând, astfel, mântuirea. Totul depinde de răspunsul liber pe care omul îl dă lui Dumnezeu. În primele veacuri creștine, a apărut o învățătură greșită potrivit căreia, până la urmă, toți se vor mântui, inclusiv diavolul, fiindcă Dumnezeu este iubire. Această învățătură s-a numit în limba greacă apocatastază, însemnând restabilirea tuturor în plinătatea existenței, ca urmarea a iubirii lui Dumnezeu. Greșeala mare a acestei învățături eronate este faptul că ea nu respectă libertatea omului. Ea vrea să spună că omul poate fi forțat să fie fericit, chiar dacă el nu a ales liber această cale. Învățătura aceasta este greșită pentru că impune mântuirea, nu o propune. Mântuirea adevărată este comuniune cu Dumnezeu, liber exprimată de către om. Putem spune că omul este liber să trăiască duhovnicește după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic și să dorească viața veșnică sau, dimpotrivă, să trăiască doar trupește sau biologic până la mormânt, necrezând că sufletul este nemuritor și că trupul va învia la învierea de obște”.

În continuare, Patriarhul României a explicat în ce constă următoarea etapă a demersului de a trăi duhovnicește, urmând Domnului: „Prima treaptă care urmează după libera acceptare de a-L urma pe Hristos este lepădarea de sine. Această expresie a fost tradusă în limbile moderne prin negare de sine, dar acest lucru ar presupune și un fel de depersonalizare. Dacă citim mai atent Sfânta Scriptură, vedem că lepădarea de sine înseamnă eliberare de egoism sau narcisism pentru a dobândi o iubire smerită și darnică. Cu alte cuvinte, omul egoist își centrează toată existența pe sine. El se iubește, se afirmă, se caută, se apără, se îndreptățește, se bizuie pe sine, așa că iubirea de sine este predominantă în viața lui. Ea este rezultatul căderii omului din relația de comuniune cu Dumnezeu prin neascultare. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: «Începutul tuturor patimilor este iubirea trupească de sine, iar sfârșitul lor este mândria. Iubirea trupească de sine este iubirea nerațională față de trup. Cine a tăiat-o pe aceasta a tăiat deodată toate patimile care se nasc din ea». În altă parte, el spune că «dragostea sinceră față de aproapele îi eliberează pe cei ce o păzesc de iubirea trupească de sine și de ură». Sfântul Grigorie Sinaitul, care a fost contemporan cu Sfântul Grigorie Palama, spune: «Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc așa de moleșit, de descurajat și fără de minte ca iubirea de sine, maica patimilor». Așadar, această iubire de sine, filautia, pe care noi o numim astăzi narcisism, îl face pe om centrat în sine și pe sine, devenind într-un fel un rob al egoismului. Atunci când Mântuitorul spune că cel care Îl urmează trebuie să se lepede de sine, este vorba nu de depersonalizare, ci de recentrare, de la egocentrism la hristocentrism. Este vorba de a transforma sinele, din centru al propriei vieți, în căutător de Hristos”.

Preafericirea Sa a mai explicat ce reprezintă crucea la asumarea căreia Mântuitorul cheamă pe fiecare dintre cei care vor să Îl urmeze: „Această etapă înseamnă a transforma, prin rugăciune și răbdare, suferința vieții în biruință spirituală asupra egoismului și răului. Mântuitorul spune că omul care se leapădă de sine trebuie să-și ia crucea și să Îi urmeze. Văzută cu ochii trupești, crucea este un obiect care are două dimensiuni, una verticală și una orizontală. Văzută, însă, cu ochii duhovnicești, crucea este o stare a vieții, o stare de luptă grea a omului cu o patimă egoistă, cu o boală grea sau cu o situație dificilă. Crucea poate fi și suferința unei neîmpliniri sau a unui ideal nerealizat. (...) Dincolo de toate acestea, pentru creștinii dornici de mântuire, crucea reprezintă îndeosebi efortul sau osteneala de a-și trăi viața în iubire darnică și smerită, ca de pildă dăruirea de sine a cuiva pentru a întemeia o familie creștină și osteneala de a crește copii în credință, sau strădania creștinului de a fi un monah smerit și nevoitor, rugător pentru mântuirea lui și a tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, crucea înseamnă o permanentă luptă duhovnicească pentru eliberarea de patimi egoiste și pentru dobândirea iubirii smerite și milostive a lui Hristos. Purtarea crucii este o suferință transformată în biruință spirituală. Fiecare om are de purtat o cruce a vieții sale mai ușoară sau mai grea, potrivit cu tăria sufletului său. Nimeni nu are o cruce mai grea decât poate să o poarte. Dumnezeu îl cunoaște pe fiecare om în parte și nu trimite încercări peste măsura puterilor fiecăruia. Dar, în timpul încercării, omul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, însă, pentru a transforma suferința vieții în biruință spirituală, este necesar efortul omului credincios de a-și sfinți viața”.