Vinerea Mare în Ierusalimul secolului al IV-lea

Toată rânduiala liturgică a Vinerii celei Mari are la bază practica creştinilor din primele secole. O dovadă a acestei tradiţii dezvoltată în timp găsim şi în jurnalul pelerinei Egeria, o ascetă originară din Spania, care, la sfârşitul veacului al IV-lea, face un pelerinaj la Locurile Sfinte. Perioada în care ea peregrinează la Constantinopol, iar mai pe urmă în Siria, Palestina şi Egipt, este cuprinsă în anii 380-386. Acest jurnal este scris pentru un grup de călugăriţe din Spania. Despre acest jurnal am vorbit cu pr. prof. Daniel Benga, de la Catedra de Istorie a Facultăţii de Teologie din Bucureşti.

Conform Egeriei, la Ierusalim, vineri dimineaţa, „înainte de răsăritul soarelui, toţi pelerinii merg în Sion să se roage la stâlpul la care a fost biciuit Domnul Hristos. Întorşi de acolo, stau puţin la casele lor şi apoi vin şi se închină Sfintei Cruci“, de la ceasul al doilea din zi, adică ora opt, până la ceasul al şaselea, ora 12:00. Se aşază un jilţ pentru episcop chiar pe Golgota, în capela ridicată acolo, se pune înaintea lui o masă acoperită cu pânză, iar în jurul mesei stau diaconi. Se aduce lădiţa de argint aurit în care se păstrează lemnul sfânt al Crucii, se deschide, se arată şi se pune pe masă atât lemnul Crucii, cât şi titlul. „Foarte interesant de remarcat că, pe lângă lemnul Sfintei Cruci, s-a păstrat şi titlul, adică acea placă pe care este scris «Iisus Nazarineanul, regele iudeilor». Acest argument este foarte important pentru că el ne atestă că aceasta este chiar Crucea Mântuitorului. Apoi, observăm că modul de venerare al Sfintei Cruci este asemănător cu cel de astăzi, închinăciuni şi sărutare“, completează pr. Daniel Benga.

După ce au sărutat crucea, trec mai departe. Un diacon, care stă în picioare, ţine inelul lui Solomon şi cornul din care se ungeau regii. Credincioşii „sărutau cornul şi venerau inelul“, mai spune Egeria. După aceea, atunci când s-a făcut ora 12:00, se merge la locul din faţa Crucii, într-un fel de atrium mic, aşezat între Golgota, Biserica Martirion şi Rotonda Învierii, unde astăzi se află piatra ungerii, adică locul unde a fost dat jos de pe cruce şi uns Mântuitorul Hristos, numit de Egeria locul din faţa Crucii. Aici se adună tot poporul, încât nu se mai pot deschide porţile din cauza mulţimii. Aici i se pune jilţul episcopului, şi de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea se citesc texte biblice, toate proorociile Vechiului Testament despre Sfintele Patimi, inclusiv textele din Noul Testament. Această rânduială ni s-a păstrat în Ceasurile Împărăteşti. „În cele trei ceasuri se învaţă poporul că nimic nu s-a făcut care să nu fi fost proorocit şi nimic nu s-a spus care să nu se fi împlinit în întregime în viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Pe lângă Evanghelii, se intercalează mereu rugăciuni potrivite cu ziua, ceasul şi locul“, spune Egeria.

Epitaful era însuşi Sfântul Mormânt

Şi după ce s-a încheiat slujba din faţa Crucii, îndată merg toţi la Biserica cea mare, a Patimilor (Martirion), unde se fac rugăciunile de la ceasul al nouălea. După ce se săvârşeşte slujba din Martirion, se porneşte în procesiune la Biserica Învierii (Rotonda). „Şi îndată ce se ajunge aici, se citeşte acel loc din Evanghelie unde Iosif Arimateianul a cerut de la Pilat trupul Domnului şi l-a pus în mormânt nou“, mai spune Egeria. Această Evanghelie se citeşte astăzi după ce se face Prohodul Domnului. Urmează o rugăciune, sunt binecuvântaţi catehumenii şi credincioşii şi se încheie slujba, în jurul orei 17:00. Şi Egeria spune următorul lucru: „În această zi nu se mai vesteşte că se continuă slujba de noapte la Biserica Învierii, pentru că se ştie că poporul este obosit. Dar este obiceiul să se privegheze mai departe, în special clericii, dar şi credincioşii mai râvnitori şi asceţii rămân în priveghere până a doua zi dimineaţa, când începe rânduiala de dinainte de noaptea Paştilor“.

„La Egeria nu este atestată scoaterea Sfântului Epitaf sau procesiunea cu acesta în jurul bisericii pentru că sunt dezvoltări târzii. Dar ei nici nu aveau nevoie de toate acestea, pentru că erau chiar la Locurile Sfinte. Aceasta era şi este şansa celor care merg la Ierusalim în aceste zile. Procesiunile întâlnite la Egeria nu mai trebuiau să simbolizeze mormântul, aşa cum este cea de la noi, pentru că ei aveau deja mormântul Domnului Hristos. Pelerinajul care se făcea acolo era un pelerinaj de la un loc sfânt la altul“, conchide pr. prof. Daniel Benga.