„Adopţia este o faptă bună, valabilă însă când toate posibilităţile au fost epuizate“

Bucuria de a avea un copil, de a-l creşte şi de a trăi, odată cu el, fiecare moment al vieţii reprezintă una dintre cele mai frumoase trăiri ale oricăruia dintre noi. Există însă persoane care nu pot avea un copil, din motive de sănătate, dar care doresc să-şi împlinească menirea de a fi părinţi şi, prin urmare, recurg la adopţie. Există şi copii aflaţi într-o situaţie dificilă, abandonaţi de familie sau rămaşi pur şi simplu pe drumuri, fără nici un sprijin de nicăieri. Pentru unii dintre aceştia, "Centrul Social Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi" de la Valea Plopului a devenit, de-a lungul celor 20 de ani de existenţă, cel mai cald şi mai primitor cămin.

Pentru mulţi români, adopţia reprezintă unica modalitate de a deveni părinţi. Legislaţia în vigoare, din domeniul adopţiilor, se concentrează, din fericire, pe tot ceea ce presupune garanţia unui viitor mai bun pentru cel care urmează să fie adoptat, căutând să intermedieze nu găsirea unui copil pentru un cuplu, ci a unei familii pentru acel copil. Copiii care intră în circuitul procedurilor de adopţie sunt cei abandonaţi de părinţi în maternităţi sau în centre de plasament.

Conform statisticilor Oficiului Român pentru Adopţii (ORA), anual, la nivelul întregii ţări se realizează aproximativ 1.000 de adopţii. O familie sau o persoană care doreşte să adopte trebuie să urmeze o serie de paşi. Mai întâi se va adresa Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) din judeţul în care domiciliază, unde va depune o cerere de evaluare a garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale) în vederea obţinerii atestatului de familie aptă să adopte. Până la încuviinţarea definitivă a adopţiei, durata medie este de 11 luni. "Ca urmare a obţinerii acestui atestat, familia/persoana va fi potrivită cu un copil adoptabil. Pentru fiecare copil care a fost declarat adoptabil de către instanţa de judecată se caută cea mai potrivită familie/persoană atestată ca aptă să adopte, care poate răspunde nevoilor lui. După ce s-a realizat potrivirea, urmează încredinţarea copilului în vederea adopţiei către la familia/persoana respectivă. Aceasta durează 90 de zile, perioadă în care se urmăreşte acomodarea şi integrarea copilului în familia adoptatoare. La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, Direcţia întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi familie, pe care îl comunică instanţei competente în vederea încuviinţării adopţiei. Odată încuviinţată adopţia, urmează 2 ani de monitorizare post-adopţie, care constă în vizite efectuate de către specialişti la domiciliul adoptatorilor o dată la 3 luni", a declarat Ramona Popa, consilier în cadrul Oficiului Român pentru Adopţii.

În final intervine ultima etapă a procedurii, respectiv definitivarea adopţiei, printr-o sentinţă civilă definitivă de adopţie, în baza căreia se eliberează un certificat de naştere pentru copil de către Oficiul de Stare Civilă.

O alternativă la adopţie

Pentru copiii abandonaţi de părinţi sau pentru cei care rămân singuri pe lume, există însă şi o alternativă la soluţiile pe care statul le oferă prin adopţii, plasare în centre specializate sau, temporar, în famiile asistenţilor maternali.

Este vorba despre serviciile sociale ale Bisericii, un exemplu clar din acest punct de vedere fiind "Centrul Social Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi" al parohiei Valea Plopului.

Aici, într-o localitate cu oameni pentru care familia rămâne o instituţie solidă, preotul paroh Nicolae Tănase a pus la punct un model de găzduire şi sprijin a sute de copii aflaţi, într-un moment al vieţii, într-o situaţie dificilă.

"Adopţia este o faptă bună, excepţională însă, adică valabilă atunci când toate posibilităţile au fost epuizate. Ea nu reprezintă o rezolvare decât în ultimă instanţă. Noi trebuie să avem în vedere ca un copil să se întoarcă întodeauna în familia naturală. Adopţia internaţională însă nu este în conformitate cu învăţătura Bisericii, pentru că se schimbă ambianţa, cultura şi mai ales religia acelor copii", consideră părintele Nicolae Tănase.

La Valea Plopului, activitatea de sprijin a copiilor, aşa cum sugerează şi numele centrului, a pornit imediat după Revoluţie, prin lupta, în cadrul parohiei, împotriva avorturilor. "Copiii s-au născut şi i-am plasat direct la familiile din sat: unul, doi, trei sau mai mulţi copii. Aceştia au deja acum 18-19-20 de ani. Anul trecut, pe 16 august, am măritat prima fată, născută la 986 de grame. Dacă merg în ritmul satului, o să avem 41 care să facă nunţi într-un singur an", ne povesteşte părintele.

La Centrul de la Valea Plopului sunt găzduiţi copii rezultaţi în urma renunţării la avort şi lăsaţi spre îngrijire în condiţii de confidenţialitate deplină pe o perioadă mai mare sau mai mică de timp, copii din familii cu mari probleme sociale încredinţaţi de mame temporar, copii abandonaţi în spitale cu deficienţe în curs de recuperare prin plasarea în mediu familial, copii ai străzii recuperaţi sau în curs de recuperare, tineri alungaţi din orfelinate după împlinirea vârstei de 18 ani, resocializaţi şi implicaţi în activităţi lucrative, gravide sau mame alungate de familiile lor, ocrotite până la rezolvarea situaţiei personale.

▲ "Ce face o familie pentru copiii săi, asta facem şi noi"

De-a lungul timpului, "Centrul Social Pro-Vita pentru născuţi şi nenăscuţi", sub coordonarea preotului Nicolae Tănase, a avut în grijă peste 1.500 de suflete. De doi ani de zile, centrul funcţionează, în conformitate cu noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, ca un serviciu social al parohiei Valea Plopului, iar în prezent aici beneficiază de asistenţă socială 328 de copii.

Fiind de vârste diferite, copiii sunt implicaţi în activităţi lucrative, pe măsura puterilor lor: îngrijitul animalelor, lucrul în atelierul de tâmplărie sau în atelierul de pictură. În fiecare dintre casele Asociaţiei nu locuiesc mai mult de opt copii şi, aşa cum spune părintele, "fiecare mănâncă la casa lui". "Căutăm să aibă o viaţă obişnuită, ca orice copil, adică ce face o familie pentru copiii săi asta facem şi noi: medic, grădiniţă, şcoală, casă, masă, îmbrăcăminte, grijă. Nu există limită de vârstă: ei se însoară, se întorc aici, adică avem comportament de părinţi, de bunici, de rude şi de prieteni. Avem elevi la liceu, în Vălenii de Munte, avem studenţi la Bucureşti, avem bebeluşi, avem mame gravide, avem copii la grădiniţă, la şcoală. Aşa e normal, aşa e în familie", precizează preotul Tănase.

El însuşi tată, părintele Nicolae Tănase a luptat ca aceşti copii să se afle doar temporar în grija sa, iar mai devreme sau mai târziu să se întoarcă în sânul propriilor familii. Pentru că nimic nu i se pare mai important decât legătura cu mama sau cu rudele de sânge. "În 20 de ani am avut peste 1.500 de copii şi acum mai avem 328; restul s-au întors în familiile naturale, pentru că în două-trei săptămâni, într-o lună-două, bunica sau mama sau cineva din familie îşi înmoaie inima şi începe legătura cu copilul", explică preotul Nicolae Tănase.

▲ Când îi spunem unui copil că e adoptat?

Deşi specialiştii în protecţie socială susţin că informarea copilului cu privire la statutul său este o măsură obligatorie şi necesară, care se cere realizată cât mai devreme, pentru a nu produce traume grave mai târziu, unele familii se văd puse în încurcătură atunci când trebuie să le spună copiilor adoptaţi adevărul. Se tem de o eventuală respingere din partea acestora şi nu găsesc niciodată momentul oportun. "Informarea copilului că este adoptat trebuie să înceapă cât mai devreme posibil. Înţelegerea copilului privind adopţia se realizează treptat, odată cu dezvoltarea lui intelectuală. Deşi în primii ani de viaţă nu înţelege ce înseamnă că este adoptat, va învăţa acest cuvânt şi conotaţia pe care o dă familia acestui aspect. Discutând în preajma copilului despre adopţie, el o va percepe ca pe ceva pozitiv şi o va accepta ca atare", a mai explicat Ramona Popa, consilier ORA.