Cultură
Alex Ştefănescu de la poezie la critică

Alex Ştefănescu de la poezie la critică

11 Iunie 2013
Puţini ştiu că Alex Ştefănescu, renumitul critic literar, a cărui activitate publicistică şi editorială numără patru decenii, a vrut întâi să fie poet, dar sfătuit de Nicolae Manolescu a renunţat la această ambiţie. Veţi afla însă acest detaliu nu lipsit de importanţă din viaţa lui citind volumul de convorbiri realizat de Ioana Revnic, doctor în litere, şi lansat la Bookfest la începutul lui iunie.
 
Alex Ştefănescu este un om jovial, cu mult umor. Prin faţa ochilor săi au trecut mii de pagini pe care le-a citit şi care i-au umplut sufletul cu bucurie, dar şi cu amar. Literatura română a fost astfel cernută printr-o sită deasă de un om care a făcut din prospectarea şi evaluarea literară un scop autentic în viaţă. El ştie ca nimeni altul ce înseamnă scrisul prost şi de aceea nu a precupeţit nici un efort pentru a-l demasca. Sătul până peste cap de veleitari, a vrut să le arate acestora lungul nasului şi a realizat chiar o emisiune la TVR Cultural, „Tichia de mărgăritar“, în care producţiile-kitsch au fost prezentate cu mult umor pentru „dezvrăjirea“ celor care se îmbată cu apă rece. Dar a venit şi ceasul mărturisirilor. Cartea de faţă, apărută la Editura Allfa, a fost unul din punctele de atracţie ale Salonului Bookfest din această lună. Alături de cartea lui Dan C. Mihăilescu, tot de mărturisiri, „Cartea ca destin“, a arătat că un critic literar nu este doar o instanţă glacială, ci un om viu, cu suflet şi cu lacrimi. Aşadar, un critic literar are ce spune despre viaţa sa. Iar acest lucru este realizat de Alex Ştefănescu cu mult farmec. Aflăm în ce condiţii picante a reuşit să facă rost de cei 1.500 de lei în timpul facultăţii pentru a-şi procura „Istoria...“ lui Călinescu. Apoi cum a reuşit să procure aur pentru verighete. S-a căsătorit tânăr, în 1970, la 23 de ani, cu Domniţa, de care nu s-a despărţit niciodată. Ca bucovinean, Alex Ştefănescu are o structură solidă şi nu se lasă bătut de vânt. Spiritul său ludic face însă casă bună cu seriozitatea cercetătorului. Glumeşte şi literaturizează, dar în egală măsură este un contemplator sceptic. Nu-şi face iluzii, dar crede în miracolul talentului. Pentru el harta României nu înseamnă doar zăcăminte de ţiţei, gaze naturale, cărbune şi neferoase, ci un teritoriu de unde geniul artistic oricând poate ţâşni. A spus acest lucru cu nenumărate prilejuri. Citeşte literatură contemporană cu speranţa nestinsă că va întâlni un nou Eminescu. Dragostea lui pentru Nichita Stănescu a fost uriaşă simţind că prin poezia acestuia ceva esenţial s-a clintit în tectonica neamului românesc. Tânăr, a fost anchetat de Securitate din cauza semnării unui memoriu şi a unor opinii critice la adresa regimului formulate în public. A fost o experienţă dură care i-a marcat viaţa. Mai vorbeşte în carte despre profesorii săi şi despre redactori de carte, în speţă Florin Mugur, cel care l-a ajutat să debuteze în 1977. Cartea de faţă poate fi luată, dacă am omite întrebările, şi ca un roman fiindcă autorul are o plăcere nemaipomenită a literaturizării. 
 
Cartea se citeşte pe nerăsuflate, curgând de la sine, fără nici o poticnire. Curios, am citit şi recitit versurile din tinereţe ale lui Alex Ştefănescu, la care el a renunţat în favoarea criticii literare. „Hai să ne suim în automobil şi să plecăm cât mai departe./ Câte o rază piezişă de soare va ricoşa din când în când din parbriz/ corectând drumul maşinii/ în timp ce noi ne vom privi unul pe altul la nesfârşit“... Nu este aceasta poezie bună? Câţi nu ar dori să scrie asemenea versuri simple şi emoţionante! Alex Ştefănescu a renunţat la vocaţia sa profundă. A fost ca un sacrificiu voluntar în beneficiul nostru. (Dan Stanca)
 

Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!