Religie şi ştiinţă
Anatomia lumii sensibile şi foamea existenţială de sens

Anatomia lumii sensibile şi foamea existenţială de sens

Diac. Adrian Sorin Mihalache, 31 Octombrie 2010

Ştiinţa, ca "anatomie" şi "fiziologie" a lumii sensibile, şi-a extins tot mai mult proiectele de explorare: pretutindeni în univers, în lumea înconjurătoare, în lucruri şi organisme, dar şi în trupul omului. Tehnologia şi teoriile actuale oferă acum ştiinţelor un arsenal mai bun, capabil să susţină expediţii până la graniţa lumii sensibile, pentru explorarea fundalului în care ne mişcăm şi trăim, spaţiul şi timpul, şi îndrăznind să arunce o privire speculativă dincolo de limitele perimetrului ei, către abisul omenesc sau către originile şi finalitatea universului. Însă, în intenţia de a elucida astfel de mistere, ştiinţa invadează câmpul teologiei şi al metafizicii. Uneori, ea tinde să acopere afirmaţiile lor edificatoare; goleşte spaţiul vieţii noastre de conţinuturi edificatoare, îl asediază cu descrieri tehnice, care însă nu pot să ne indice un sens mai înalt, relevant pentru viaţa şi mişcarea noastră prin lume.

Există multe formulări care pot cuprinde caracteristicile unei teorii ştiinţifice. Invocăm aici una simplă şi ilustrativă, cu doar trei componente majore: (a) un set de date culese din realitate, (b) o structură matematică şi (c) un fel de "pod" interpretativ, ce leagă (a) şi (b). Această formulare privind structura unei teorii ştiinţifice scoate la iveală cel puţin două aspecte. Pe de o parte, multe dezbateri în filosofia ştiinţei, cu precădere în filosofia matematicii şi a fizicii, vizează acest "pod" interpretativ, adică felul în care se ajunge de la conceptele matematice la datele empirice1. Pe de altă parte, odată ce au în atenţie descrierile matematice care "înveşmântează" lumea empirică, analizele nu mai pot ocoli o altă întrebare, şi mai dificilă: care este natura conceptelor matematice?

Cu destulă uşurinţă se poate vedea că elaborarea unui răspuns la această ultimă întrebare este foarte dificil, pentru că vizează, inevitabil, "sursa" matematicii, adică mintea omenească, "locul" unde se plămădesc noţiunile şi conceptele acestui limbaj abstract. Astăzi este bine cunoscut faptul că orice întreprindere care are drept ţintă analiza proceselor mentale şi a conceptelor matematice în special, indiferent dacă ea este desfăşurată în perimetrul metafizicii sau al filosofiei minţii, sau dacă este abordată pe un tărâm reducţionist, obiectivant, cum este cel al neuroştiinţelor şi psihologiei cognitive, prin solicitarea unor dovezi imagistice ale activităţilor cerebrale, indiferent cum este abordată deci, chestiunea deschide un câmp vast, plin de provocări şi întrebări dificile. Totuşi, cu toate că natura limbajului ştiinţific generează în continuare polemici, efectele reprezentărilor ştiinţifice cu privire la lume şi a utilizării tehnologiilor pe scară largă au adunat multe opinii convergente.

Relativitatea restrânsă şi generală şi rezultatele mecanicii cuantice au produs una dintre cele mai profunde revoluţii din gândirea ştiinţifică a omenirii. Este de-ajuns să pomenim aici consecinţele pe care le-au avut rezultatele în planul cosmologiei, în elaborarea unor noi modele de univers. Tehnologiile au făcut posibilă colectarea unor date care au contribuit la abandonarea ideii universului static, aducând în discuţie expansiunea, în speţă modelul cosmologic cu Big Bang, şi modelul creaţiei continue, propus de Fred Hoyle. Astăzi, modelul cosmologic cu Big Bang se bucură de o largă recunoaştere şi este predat, la marile universităţi ale lumii, în cadrul cursurilor de cosmologie, ca model de lucru ce explică multe aspecte privind structura şi evoluţia universului şi care concordă cu o serie de date observaţionale.

Un tablou descriptiv fragmentat şi mai multe provocări

Cu toate acestea, explorările cosmologiei nu s-au încheiat. O serie întreagă de teme, ce vizează un orizont mai larg decât lumea înconjurătoare, au rămas nerezolvate.

Pe de o parte, este inevitabilă constatarea că tabloul alcătuit din descrierile ştiinţifice ale lumii este fragmentat. Una dintre fisurile mari şi adânci separă imaginea oferită de teoriile microcosmosului de cea a macrocosmosului. Mai precis, relativitatea restrânsă şi mecanica cuantică au putut fi introduse în cadrul aceluiaşi model (Modelul Standard) - oferind o descriere bună privind cea mai mare parte din constituenţii lumii sensibile, prin intermediul particulelor elementare şi a interacţiunilor electromagnetică, nucleară tare şi nucleară slabă. Însă Relativitatea Generală, deşi oferă o descriere bună pentru gravitaţie, care a trecut cu succes probele de verificare, nu se întâlneşte, în nici un fel, cu Modelul Standard. Aceasta nu se întâmplă nici pe hârtie, prin calcul teoretic, nici în perimetrul laboratorului, pe cale experimentală.

De asemenea, în domeniul microcosmosului, numeroase rezultate au adus în atenţie noi dezvăluiri privind constituenţii ultimi ai materiei. Pe de o parte, epopeea începută cu secole în urmă, privind existenţa atomilor, a înaintat către constituenţii de dimensiuni tot mai mici, iar descoperirile au fost neaşteptate. Existenţa cuantelor de energie, chiar în structura câmpului, acolo unde reprezentările clasice ne obişnuiseră cu o structură ondulatorie (chestiune propusă de Planck 1899), comportarea duală undă-corpuscul a tuturor constituenţilor (generalizare operată de Louis de Broglie), dar şi principiul de incertitudine al lui Heisenberg sunt câteva rezultate care au constituit şi încă mai constituie motive de dezbatere în câmpul epistemologiei şi al filosofiei ştiinţei. Pe de altă parte, Modelul Standard, care a dovedit cu succes că întreaga lumea sensibilă e alcătuită dintr-o serie de particule elementare, a încurajat tot mai mult abordarea aceasta "disecatoare", "anatomică" a lumii, cum o formulează filosoful Ortega y Gasset. Atât de adâncă a ajuns "incizia" fizicii în materia lumii, încât se pregăteşte chiar "disecarea" spaţiu-timpului. Forţând mecanica cuantică şi teoria gravitaţiei la coabitare, prin construcţii matematice de înaltă complexitate, se obţin perspective cu totul noi, neîntâlnite până acum, asupra spaţiului şi timpului. Urmărind să unifice cele două fragmente din tabloul lumii fizice, Modelul Standard şi Teoria Gravitaţiei, fizicienii au ajuns să exploreze, la scară tot mai mică, construcţii ipotetice prin care spaţiul şi timpul sunt substanţializate... Fizica se apropie de o reprezentare "anatomică" a spaţiu-timpului, ca şi cum ele ar fi făcute dintr-o structură de bază, din unităţi elementare de spaţiu-timp, insignifiante coarde vibrante...

În fine, în planul observaţiilor cosmologice s-au petrecut alte evenimente. Date preluate de la distanţe din ce în ce mai mari au forţat pe astrofizicieni să postuleze existenţa materiei întunecate (dark matter), pentru că teoria gravitaţiei nu putea explica mişcarea mult prea rapidă a stelelor în galaxii. În 1998, datele observaţiilor efectuate asupra supernovelor din clasa Ia i-au constrâns din nou pe cosmologi să ia în calcul o altă ipoteză. Întrucât semnalele acestor aştri sugerau că universul este, de aproape 7 miliarde de ani, în expansiune accelerartă, a fost postulată existenţa unei "surse" care să "alimenteze" mişcarea accelerată, anume energia întunecată (dark energy, cu variantele ipotetice phantom energy şi quintessence).

Deconstrucţia lumii prin modele cosmologice aleatoare

Călăuzită de toate aceste date şi teorii, explorarea cosmologică s-a extins şi s-a diversificat foarte mult. În prezent, sunt în lucru numeroase modele cosmologice care încearcă să cuprindă, într-un singur contur, multitudinea de teorii şi date observaţionale noi, în ideea de a realiza o singură descriere coerentă. Cineva care face o lectură sumară a acestor modele aflate în lucru va constata cu surprindere ce multe chipuri a primit universul şi lumea în care trăim. În strădania temerară de a dezvălui "cartea de identitate a cosmosului", în goana febrilă după descoperirea originii şi finalităţii lui, întreg arsenalul teoretic de care dispune matematica a fost scos la lucru. Multe concepte abstracte au fost introduse în joc, "croite" pentru condiţiile tari impuse de problemele teoretice, concepte capabile să se strecoare cu succes prin labirintul complicat de date observaţionale... Se vehiculează multe ipoteze, privind procese aleatoare, ciclicităţi cosmice inimaginabil de extinse, până la miliarde de miliarde de ani, metauniversuri de dimensiuni inexplorabile, multiversuri infinite numeric, scenarii inflaţionare cu expansiuni fantastice, ultraaccelerate, în unităţi infime de timp, imposibil de imaginat...

Prin toate acestea, universul imens în care trăim, cu ordinea şi simetriile lui, fixate adânc în armătura principiilor fizice, ajunge să aibă un statut derizoriu... Lumea dezvăluită astăzi de telescoape, cu splendorile ei sesizabile de mintea omenească nu mai sugerează nici un sens, întrucât e un simplu caz particular, o bulă aleatoare de univers, într-un şir nesfârşit de producţii cosmice continue, de o diversitate ce depăşeşte toate puterile de imaginaţie ale minţii omeneşti...

Potenţialul edificator al lumii

Este momentul acum să spunem de ce facem aceste menţiuni aici, în cadrul acestei rubrici. Într-un excelent studiu privind impactul revoluţiei copernicane asupra culturii europene, Jacob Taubes afirmă că heliocentrismul, care la prima vedere nu este decât o teorie ce descrie dispunerea şi mişcarea soarelui şi a planetelor din sistemul solar, a avut un efect mult mai extins, anume o mutaţie fundamentală în arhitectura cosmologică imprimată în reprezentările despre lume, vehiculate atunci. Heliocentrismul a dislocat maniera clasică de raportare a omului la lume. "Revoluţia copernicană nu doar că a răsturnat o veche teorie astronomică, ci a şi distrus aşezarea omului în cosmos2. Ceea ce susţine de fapt Taubes, aşa cum el însuşi o spune, nu este faptul că teoria astronomică ar cauza o schimbare de atitudine a omului faţă de planul natural şi cel divin, ci faptul că aceste modificări mai curând exprimă o atare modificare3.

Nu este locul aici pentru invocarea şi analiza momentelor importante din istoria descoperirilor relevante în câmpul cosmologiei, însă schimbările de paradigmă din ultimele decenii în privinţa reprezentărilor cu privire la universul în care trăim ar putea sugera mutaţii chiar mai profunde decât cele produse de revoluţia copernicană.

Desigur, trebuie spus mai întâi că toate aceste ipoteze cosmologice merită diferite grade de încredere. În al doilea rând, este necesar să menţionăm că toate aceste ipoteze cosmologice, ca şi teoriile valide pe care ele se sprijină, fac o referire, directă sau indirectă, la spaţiu şi timp, la constituenţii materiei şi la structura şi evoluţia universului, chestiuni ce cuprind, într-un fel, şi lumea în care trăim. De asemenea, este important că toate aceste rezultate aduc în discuţie şi aspecte mai profunde decât constituţia şi evoluţia structurilor cosmice, anume unitatea lumii fizice şi frumuseţea descrierilor matematice, precum şi compatibilitatea remarcabilă dintre teoriile matematice şi realitate.

Estetica teoriilor ştiinţifice şi alianţa secretă între frumuseţe şi adevăr

Este de-ajuns să pomenim aici faptul că, în legătura aceasta dintre estetică şi descrierile ştiinţifice ale fenomenelor, testată în multe rânduri, s-ar putea ascunde o alianţă mai profundă, între frumuseţe şi adevăr. Aceasta pentru că, plecând de la situaţiile concrete din fizică, în care cercetătorii au descoperit unele legi - călăuziţi doar de principii estetice, de convingerea că descrierile naturii trebuie să fie frumoase - se ajunge inevitabil la întrebarea dacă este raţional să apelăm la estetică atunci când suntem în căutarea adevărului ştiinţific. Unii cercetători sunt convinşi că răspunsul este afirmativ şi au şi dovezi destule în sprijinul acestei chestiuni. Pentru alţi autori, faptul că estetica (de regulă, considerată a fi situată în sfera subiectivităţii) contribuie la descoperirea legilor naturii (considerate, cel mai adesea, de domeniul obiectivităţii) apropie cumva ştiinţa de artă4!

Aşadar, odată cu acest tablou încurajator, există voci care constată că toate descrierile ştiinţifice ale lumii sunt perfectibile. Teoriile despre univers sunt îmbunătăţite continuu, pe măsură ce sunt colectate tot mai multe date observabile, încât "ajustarea" lor nu se finalizează niciodată. Formulat mai tranşant, colecţia teoriilor ştiinţifice nu pare să se îndrepte către "un rezultat determinat care să dea la limită o cunoaştere completă a universului"5, aceasta şi pentru că, în multe privinţe, o teorie ştiinţifică-limită, invariabilă, către care să conveargă în general toate eforturile de cunoaştere, ar putea să nu existe6.

Descrierile explicative ale ştiinţelor şi foamea de sens

Situaţia aceasta, a speranţelor pe care ni le punem, în mod întemeiat sau nu, în descrierile ştiinţifice, se luminează şi mai mult, dacă ţinem seama de scopurile explorării lumii sensibile, aşa cum sunt ele văzute dinăuntrul actului ştiinţific. Teoriile ştiinţifice au de fapt trei scopuri, cu toate că în unele situaţii nu este uşor de trasat distincţia dintre ele: adecvarea experimentală, explicaţia (formală) şi înţelegerea. Explicaţia vizează o înlănţuire logică, "o explicaţie care recurge la deducţia logică a unui rezultat dintr-o ipoteză sau lege oarecare care a fost acceptată", în timp ce înţelegerea fenomenelor fizice implică "mecanisme şi procese fizice reprezentabile pictural sau plastic", care vin deci mai aproape de reperele experienţelor directe7, printr-o "expresie" comprehensibilă. De exemplu, în privinţa mecanicii cuantice, teoria, cu aspectele ei contraintuitive, nu oferă elemente suficiente care să facă posibilă înţelegerea. Profesorul Cushing scrie: "A oferi o înţelegere schemei explicative (formale) a mecanicii cuantice este un ţel foarte dezirabil, urmărit îndeosebi de realiştii ştiinţifici (s.n.), care sunt de părere că teoriile ştiinţifice reuşite trebuie să ne ofere o viziune de încredere chiar şi asupra entităţilor din microcosmos"8. Totuşi, chestiunea nu mulţumeşte, întrucât există o mişcare a minţii omeneşti determinată de nevoia de înţelegere a fenomenelor... "Se pare că a dori ceva în plus, dincolo de simpla explicaţie formală, face parte din natura umană..." 9. Până la urmă, s-ar putea spune că situaţia cercetătorului ce caută să-şi domolească foamea existenţială de sens cu răspunsurile ştiinţelor este corect receptată şi de ştiinţă, tot aşa cum a fost ea semnalată, de mai multă vreme, de filosofie. Husserl afirma, spre exemplu, în anii '30, că "problemele pe care şştiinţaţ le exclude din principiu sunt tocmai problemele cele mai arzătoare în epoca noastră nefericită, pentru o omenire abandonată capriciilor destinului; sunt probleme ce vizează sensul ori lipsa de sens a întregii existenţe umane"10. La fel, şi Paul Ricoeur scria, în anii '60, că dincolo de toate întrebările existenţei "se ridică problema sensului şi a nonsensului. (...). Oamenilor le lipseşte dreptatea, desigur, le lipseşte cu siguranţă dragostea (...) şi mai mult semnificaţia" 11.

Din perspectivă teologică, toate acestea se pot înţelege în lumina unui plan mai înalt, planul spiritual al vieţii. Şi lumea, şi oamenii, "călători" prin ea, iubitori de frumos, însetaţi în ultimă instanţă de adevăr şi dornici, până la urmă, de nemurire sunt Opera lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul a fost creat după Chipul lui Dumnezeu, Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa, Care a făcut lumea şi ca o podoabă plină de frumuseţe, pe care a dăruit-o omului tocmai ca frumuseţea ei şi compatibilitatea ei cu el să-l îndrume spre căutarea Lui. De aceea, teoriile ştiinţifice, cu toate strădaniile lor de cuprindere, ar putea fi văzute în forma unor metafore ce exprimă, deopotrivă "dorinţa umană de a cunoaşte universul"12, dar şi "limitele raţionalităţii ştiinţifice", ca situaţii date ce nu permit elucidarea tainei "ca realitate fundamentală a existenţei"13.

Notă:

1 Cf. Michael Heller, "Essential Tension: Mathematics-Physics-Philosophy", în rev. Foundation of Science 2 (1997), pp. 44-46.

2 Teologia după revoluţia copernicană, Editura Tact, 2009, Cluj Napoca, p. 26.

3 Ibidem, p. 27.

4 Cf. H. W. De Regt, "Beauty in Physical Science", în rev. International Studies in the Philosophy of Science, vol. 16, no. 1, 2002, pp. 95-103.

5 Cornel Popa, Empirismul probabilist, logica şi cunoaşterea ştiinţifică, studiu introductiv în Patrick Suppes, Metafizica probabilistă, Editura Humanitas, 1990, p. 7.

6 Cf. Patrick Suppes, op. cit., p. 210.

7 Cf. James T. Cushing, Concepte filosofice în fizică. Relaţia istorică dintre filosofie şi teoriile ştiinţifice, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 353.

8 Ibidem, p. 355.

9 Ibidem.

10 Edmund Husserl, La crise de sciences europeennes et la phenomenologie transcendentale, Paris, Gallimard, 1976, p. 10, apud Thomas de Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 9.

11 Apud Thomas de Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, p. 11.

12 Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 362.

13 Worthing Mark, God, Creation and contemporary Physics, Fortress Press, Mineapolis, 1996, p. 56 apud Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Adrian Nicolae Lemeni, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 384.

diac. Sorin Mihalache

luminaceluinevazut@gmail.com


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!