Anul Nou şi viziunea despre timp, de-a lungul veacurilor

Mihai Grobnicu, 27 Decembrie 2008

Sărbătoarea Anului Nou este o cutumă adânc înrădăcinată în conştiinţa oamenilor. De-a lungul vremurilor, oamenii şi-au exprimat în diverse forme bucuria de a trece într-un nou an. Era vorba de nişte tradiţii şi obiceiuri care scoteau la iveală diversele concepţii cu privire la noţiunea de timp. Se poate spune că această serbare în jurul noului an decurgea din credinţa oamenilor că are loc o transformare a timpului. Ulterior, odată cu răspândirea creştinismului şi prin teoriile moderne în legătură cu timpul, obiceiurile legate de noaptea Anului Nou s-au pierdut, astăzi fiind puşi în situaţia de a sărbători fără să ştim ce sărbătorim.

În majoritatea societăţilor primitive, Anul Nou reprezenta ridicarea interdicţiei (tabuului) asupra noii recolte, care este, în acest fel, declarată comestibilă şi inofensivă. Astfel, această trecere de la un an la altul, acest nou punct pe axa timpului, era comandată de ritualurile care aveau în vedere reînnoirea rezervelor alimentare. Sensul agrar, şi, prin acesta, economic şi comercial, ieşea foarte mult în evidenţă.

În acest sens, un rol foarte important îl aveau multiplele schimbări pe care oamenii le făceau în calendare. Este bine cunoscut că adoptarea anului solar ca unitate de timp este de origine egipteană, iar celelalte popoare aveau un calendar în acelaşi timp solar şi lunar de 360 de zile (12 luni cu câte 30 de zile fiecare), la care se vor adăuga cinci zile intercalate. Astfel, este de presupus că începutul anului varia de la o ţară la alta (martie-aprilie, 19 iulie - ca în vechiul Egipt, septembrie-octombrie, decembrie-ianuarie) şi de la o epocă la alta. Toate aceste variaţii dar, în acelaşi timp, şi reforme ale calendarului aveau unicul scop de a face să se potrivească sensul ritual al sărbătorilor cu anotimpurile cărora trebuia să le corespundă.

Dincolo de asemănări sau deosebiri între diversele date ale Anului Nou la popoarele primitive, ceea ce este important de subliniat este faptul că oamenii de atunci aveau cu toţii o conştiinţă a sfârşitului unei perioade şi începutul unei perioade noi. Această perspectivă asupra unui sfârşit şi unui început al unei perioade temporale conduce la credinţa în „purificările periodice“ (purificări, posturi, mărturisire a păcatelor etc., toate acestea făcute în timpul consumării noii recolte) şi în regenerarea periodică a vieţii.

Ceremonii de Anul Nou în Antichitate

De la această perspectivă economică a serbărilor s-a trecut la un alt fel de a vedea lucrurile. Astfel, omul civilizaţiilor tradiţionale a intuit faptul că o regenerare periodică a timpului presupune, într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, o creaţie nouă. Cu alte cuvinte, exista în mentalitatea colectivă ideea de repetare a actului cosmogonic (de creare a lumii). Această idee dezvăluie dorinţa oamenilor de a aboli „istoria“, credinţa lor că, prin diversele ceremonii şi practici rituale, vor reuşi să trimită anul care s-a scurs (de fapt, „istoria“ faptelor lor) în neant.

Două tipuri de ceremonii însoţesc această credinţă despre regenerarea periodică a timpului, pe care oamenii din Antichitate le făceau în cadrul sărbătorilor Anului Nou şi ale căror reminiscenţe se observă şi în zilele noastre. În primul rând, este vorba de expulzarea anuală a bolilor şi păcatelor. Acest ritual cuprindea următoarele elemente: post; abluţiuni (spălările rituale) şi purificări; stingerea focului şi aprinderea lui rituală în partea a doua a ceremoniei (acest ritual semnifica combustia păcatelor şi, odată cu arderea lor, şi abolirea anului precedent); expulzarea demonilor cu ajutorul zgomotelor, ţipetelor, loviturilor (în interiorul locuinţelor, urmată de alungarea lor prin acelaşi ceremonial, însă de data aceasta de-a lungul satului). Acest mod de expulzare a demonilor se mai făcea şi prin ritualul alungării unui animal sau chiar a unui om, astfel încât toate păcatele şi lipsurile erau alungate în afara comunităţii.

Astfel, evreii şi mesopotamienii alungau „ţapul ispăşitor“ în deşert (dovezi despre acest ritual găsim în cartea Levitic, cap. 16 - mai ales versetul 10).

În al doilea rând, întâlnim tot felul de ritualuri care preced sau urmează Anului Nou. Dintre acestea am putea aminti luptele ceremoniale dintre două grupe de actori, care doreau să amintească de miturile genezei. De asemenea, existau binecunoscutele orgii colective care doreau să amintească de haosul care exista înainte de crearea lumii (acestea fiind săvârşite înainte de Anul Nou) şi care erau puse în strânsă legătură cu ideea de curăţie ulterioară serbării Anului Nou. Haosul primordial era imitat şi prin lipsa ordinii sociale în acele zile, când sclavii deveneau stăpânii stăpânilor lor.

Anul Nou la vechii babilonieni

Civilizaţia sumeriană este cea mai timpurie civilizaţie cunoscută, datată în jurul anului 3500 î.Hr. Aceasta s-a dezvoltat la confluenţa fluviilor Tigru şi Eufrat, în zona Irakului zilelor noastre.

Ceremonialul Anului Nou la babilonieni pune cel mai bine în scenă exemplele diverselor ceremonii care existau la diferitele popoare primitive. Acest ceremonial purta numele de „akitu“ şi scoate în evidenţă marele rol al regelui (urmaşul zeilor) de a regenera timpul. Acest ceremonial, care dura şapte zile, începea în luna martie-aprilie (această lună era numită Nisannu de către mesopotamieni, fiind considerată prima lună a anului), pe 4 Nisan.

În cadrul acestor ceremonii, se recita de mai multe ori, în templul zeului Marduk, poemul denumit „al Creaţiei“ - „Enuma eliş“ („Când sus a început“). Se reactualiza astfel lupta dintre Marduk şi monstrul marin Tiamat, luptă care a avut loc în timpurile de demult şi care a pus capăt haosului prin victoria finală a zeului Marduk. Această luptă era mimată şi de două grupuri de actori, care nu numai comemorau acel eveniment petrecut „atunci“, la „început“, ci repetau, actualizau facerea lumii, trecerea de la haos la cosmos. Pentru participanţi, evenimentul mitic era prezent; lupta, victoria şi creaţia aveau loc chiar în acel moment.

Regele avea un rol important în acest peisaj. El îl reprezenta pe zeul Marduk şi, în consecinţă, trebuia să realizeze aceleaşi fapte pe care Marduk le făcuse „în acele timpuri“. Astfel, coborârii lui Marduk în infern îi corespundea o perioadă de tristeţe şi post pentru toată comunitatea. În acelaşi timp, în ziua de 5 Nisan, regele intra în templul lui Marduk, îngenunchea, dădea jos coroana şi sceptrul şi era pălmuit de preot, poate din cauza păcatelor sale. Tot acum avea loc şi ceremonialul expulzării relelor şi păcatelor prin intermediul „ţapului ispăşitor“. Până la sfârşitul acelei zile, regele primea înapoi însemnele regale, dar şi oracolul care prevedea destinul următoarelor 12 luni ale viitorului an. Totul se încheia cu reproducerea unei hierogamii (împerecheri) divine de către rege şi o preoteasă. Acel moment era serbat printr-o orgie colectivă.

Vechii evrei şi sărbătorirea noului an

Pentru evrei, ceremonia Anului Nou consta în celebrarea triumfului lui Iahve, stăpânul forţelor luminii, asupra forţelor tenebrelor, întruchipate de monstrul primordial Rahab. Acest triumf era urmat de întronarea lui Iahve ca rege şi repetarea actului de creaţie. Uciderea monstrului Rahab şi victoria asupra apelor, ceea ce însemna stabilirea unei ordini în univers, echivalau cu crearea cosmosului şi cu „salvarea“ şi iertarea omului.

Sărbătoarea Anului Nou evreiesc (cunoscută în zilele noastre ca „Rosh Hashanah“) era comemorată de evrei toamna, ceea ce ne arată din nou o sărbătoare „agrară primitivă“, însă, după robia babiloniană, ea este mutată primăvara, ca în calendarele mesopotamiene. Această sărbătoare era strâns legată de două momente: sărbătoarea „Yom hakippurim“ (astăzi „Yom Kipur“) şi ceremonialul „ţapului ispăşitor“. Era vorba, cu alte cuvinte, de momentul religios al eliminării păcatelor colectivităţii, moment care nu putea fi exclus din serbarea Anului Nou.

Era obiceiul ca, la sărbătoarea „Yom hakippurim“, tinerele fete să meargă să danseze şi să se distreze dincolo de hotarul oraşului şi cu această ocazie se puneau la cale căsătoriile. Scrierile cu privire la această sărbătoare dovedesc că în acea zi erau tolerate foarte multe excese, câteodată chiar orgiastice, care amintesc de sărbătoarea mesopotamiană „akitu“.

„Mâine anul se-nnoieşte!“

Tradiţiile româneşti prezintă, de asemenea, Anul Nou ca un moment marcat de optimism, spectacol şi sărbătoare. Cu siguranţă această sărbătoare a fost influenţată de sărbătoarea romană a „Calendelor lui Ianuarie“, dar există şi anumite teme care par a avea o origine traco-dacică.

Este foarte uşor de observat din obiceiul „Pluguşorului“ motivul agrar care stă la baza serbării Anului Nou. Urare tradiţională la români, „Pluguşorul“ avea valoarea unei invocări magice cu substrat agrar. El este însoţit (în special în zonele rurale) de cete de colindători care strigă, pocnesc din bici şi zdrăngăne tălăngile şi clopoţeii. Doar câteva versuri vor scoate la iveală această menire a sa în preajma Anului Nou: „Aho, aho, copii şi fraţi,/ Staţi puţin şi nu mânaţi,/ Lângă boi v-alăturaţi/ Şi cuvântul mi-ascultaţi./ S-a sculat mai an,/ Bădica Traian/ Şi-a-ncălecat pe-un cal învăţat,/ Cu şaua de aur,/ Cu nume de Graur,/ Cu frâie de mătase,/ Cât viţa de groase./ Şi în scări s-a ridicat,/ Peste câmpuri s-a uitat,/ Ca s-aleagă-un loc curat,/ De arat şi semănat“.

Astfel, în tradiţia populară românească, împăratul Traian este cel care se uită după un loc bun de arat pentru ca pământul să-i dăruiască roadele pentru anul ce urmează. Urarea care se face în acest fel este menită să aducă belşug în agricultură. De altfel, se pare că românii au folosit mult timp calendarul roman, care propunea ca început al anului data de 1 martie. Tocmai de aceea urarea Pluguşorului priveşte începutul primăverii, al unei noi perioade de vegetaţie, dar şi al muncii agricole.

Un alt obicei românesc care se încadrează în concepţia primitivă a oamenilor despre Anul Nou este „Jocul Ursului“, obicei întâlnit în Bucovina şi Moldova. Această tradiţie este moştenită de la daci, care considerau ursul un animal sacru. Obiceiul are la origine rolul de a purifica şi fertiliza solul la începutul noului an. Rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă, ca şi urcarea acestuia pe bâtă (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, candva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara.

Ca şi în celelalte culturi, timpul este regenerat şi în tradiţiile româneşti. El este personificat, aşa că se naşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, ca apoi să fie oprit simbolic în noaptea dintre ani, pentru a-şi relua ciclul identic, mereu la nesfârşit. Tocmai de aceea noaptea dintre Anul Vechi şi Anul Nou purta denumirea de „îngropatul anului“, termenul de revelion fiind împrumutat mai târziu din limba franceză.

Timpul ciclic şi suferinţa istoriei

Tradiţiile de Anul Nou sunt foarte importante pentru a arăta modul în care oamenii civilizaţiilor arhaice percepeau timpul. Ele arătau nevoia omului de a aboli timpul concret şi, de aici, intenţia lor antiistorică.

Omul arhaic era antiistoric, nu dorea sub nici o formă să păstreze amintirea trecutului, chiar a trecutului imediat, şi aceasta pentru că nu dorea să suporte „suferinţa“ pe care o aducea amintirea acestuia. De aceea, periodic, la fiecare început de an, el reînnoia timpul. Pentru el, timpul nu avea nici o valoare. Îl considera ciclic: pornea dintr-un punct şi se reîntorcea în acelaşi punct după un an, pentru a fi regenerat.

Începând cu evreii, oamenii civilizaţiilor tradiţionale au început să vadă timpul ca pe o istorie. Timpul nu va mai fi reînnoit aşa cum se întâmpla în alte civilizaţii, dar şi în cele evreieşti până la un moment dat, ci el va deveni eveniment istoric. Acest eveniment istoric va deveni apoi teofanie (descoperire dumne-zeiască), în care se dezvăluie atât voinţa lui Iahve (Dumnezeul lui Israel), cât şi raporturile personale între El şi poporul ales. În concepţia mesianică a evreilor, istoria trebuie să fie suportată pentru că are o funcţie eshatologică, dar ea nu poate fi suportată decât pentru că se ştie că va înceta într-o bună zi. Astfel, regenerarea periodică a creaţiei este înlocuită cu o unică regenerare care va avea loc în viitor.

Regenerarea timpului şi simultaneitatea lui

De la toate aceste percepţii arhaice asupra timpului, în care ziua Anului Nou avea un rol deosebit, omul zilelor noastre a ajuns la teorii mult mai complexe asupra timpului. Până în zilele noastre oamenii au încercat să arate că timpul este obiectiv, că este acelaşi pentru toţi. Poate, astfel, putem înţelege nevoia oamenilor încă din vechime de a măsura timpul prin tot felul de repere ca: mişcarea pământului în jurul soarelui (ziua şi noaptea), cadranul, clepsidra, orologiile, ceasurile mecanice sau cele digitale şi până la folosirea luminii drept mod de măsurare a timpului.

În secolul al XX-lea, reputatul fizician Albert Einstein a dovedit relativitatea timpului bazându-se pe teoriile sale despre viteza lumini şi curbele existente în univers. După acesta, timpul depinde de gravitate şi de mişcare. Foarte simplu explicat, teoria lui Einstein ar suna astfel: „Timpul meu nu este acelaşi cu al tău, dacă ne mişcăm diferit“. În acest fel, Einstein a concluzionat, spre sfârşitul vieţii, că trecutul, prezentul şi viitorul pot exista simultan.

Totodată, Einstein dă şi exemplul de timp psihologic, pe care-l explică astfel: „O oră petrecută în compania unei fete drăguţe trece mult mai repede decât o oră petrecută pe scaunul unui dentist“.

Iisus Hristos sau intrarea veşniciei în orizontul timpului

Odată cu Întruparea Mântuitorului Hristos şi răspândirea credinţei creştine, concepţia despre timp a oamenilor a suferit schimbări profunde. Tocmai de aceea Biserica creştină a încercat din chiar primele secole să desfiinţeze sărbătorile păgâne din preajma Anului Nou, fixând sărbătoarea Naşterii Domnului în această perioadă. Această reacţie a Bisericii decurge din concepţia despre timp a creştinilor.

Pentru creştini, timpul nu mai este neîndurător, ca zeul Cronos care-şi înghiţea copiii, sau prilej de suferinţă ca în marile civilizaţii antice, ci devine „vreme pentru mântuire“. Părintele Dumitru Stăniloae descrie în cuvinte remarcabile această situaţie: „Timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului“. În acest sens, creştinul nu mai fuge de istorie, nu o mai vede ca pe o suferinţă, ci realizează că aceasta este vremea ce trebuie folosită pentru mântuire. Timpul nu se va pierde în neant, ci el se va transforma în bucurie sau tristeţe în eternitate, în Eshaton.

Mai mult decât atât, putem spune că, în Biserică, creştinii trăiesc în prezent viaţa viitoare. Dacă vrem, putem găsi o oarecare asemănare cu simultaneitatea de care vorbea Einstein. În Sfânta Liturghie, creştinul face cunoştinţă cu împărăţia cerurilor, cu viitorul, fiind în acelaşi timp în prezent. Binecuvântarea de la începutul Liturghiei: „Binecuvântată este împărăţia...“ subliniază acest lucru.

Acelaşi fapt îl remarcăm şi în „anamneza“ citită în taină de către preot la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire“. În acest fel, în Liturghie trecem în „ziua a opta“, în eternitate, „aducându-ne aminte de cea de-a doua venire“, vorbind la trecut despre un fapt viitor.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!