Documentar
Apocalipsa, o carte a bucuriei

Apocalipsa, o carte a bucuriei

Pr. Adrian Agachi, 07 Septembrie 2017

Împuținarea părinților duhovnicești, micșorarea numărului de monahi, scăderea participanților la Dumnezeiasca Liturghie, creșterea actelor de violență și proliferarea desfrâului - toate acestea sunt semne îngrijorătoare cu privire la conduita duhovnicească a unei societăți. Însă constituie acestea motive suficiente pentru a privi vremurile actuale drept unele apo­ca­liptice? Putem considera că lumea, apropiindu-se de sfârșitul ei, trăiește la ani-lumină de viața alături de Dumnezeu sau, din contră, că până și atunci purtarea de grijă dumnezeiască va fi mai presus de tot răul pe care îl pot face demonii și cei care slujesc acestora?

Citind adesea cartea Apocalipsa de la sfârșitul Noului Testament, nu am avut personal doar un sentiment exclusiv de teamă, de îngrijorare, de apăsare sufletească perpetuă, ci și unul de slăvire a înțelepciunii dumnezeiești, fapt care mi-a fost întărit și de interpretările părin­ților duhovnicești. Vremurile de pe urmă vor fi întunecate de patimi și de nebunia oamenilor, dar chiar și atunci viața duhovnicească va străluci și, aș îndrăzni să spun, va străluci mai mult ca niciodată în mijlocul vieților rătăcite și sălbăticite de patimi. În Apoca­lipsă regăsim nenumărate referiri la imnuri de laudă înălțate în ceruri la adresa lui Dumnezeu (Apocalipsa 4, 8-9; 5, 9-14 etc.), precum și specificarea că pe pământ vor fi 144.000 de oameni aleși, care vor fi pecetluiți în numele Domnului (Apocalipsa 7, 8). Ceea ce surprinde cel mai mult este viziunea unei mari mulțimi de oameni aflați în ceruri, care au câștigat mântuirea: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile, şi popoarele, şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic. Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: «Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul»” (Apocalipsa 7, 9-10). Este oare prea mult să presupunem că o parte dintre aceștia sunt chiar cei care vor trăi în vremurile de pe urmă? Prea des s-a vehiculat ideea că atunci nimeni nu se va mai mântui, dar aceasta este o concepție greșită, contrazisă de însăși cartea Apocalipsei și de bunătatea Dumnezeului Căruia slujim, Cel slăvit în Sfânta Treime. Hristos nu ne spune nicăieri că nu ne vom mai mân­tui în funcție de contextul vremii în care trăim. Oricât de păcă­tos ar fi mediul nostru de viață, avem permanent libertatea de a alege virtutea și de a osândi patimile.

Descoperirea Avvei Ishirion

În Patericul Egiptean regăsim o descoperire minunată din viața Avvei Ishirion din care învățăm mult despre vremurile de pe urmă: „Frații părinți ai Schitului au prorocit pentru neamul cel de pe urmă. «Ce am lucrat noi?», ziceau ei. Și răspunzând unul dintre ei, mare cu viața și cu numele, Avva Ishirion, a zis: «Noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut». Și răspunzând frații au zis: «Dar cei după noi oare ce vor face?». Și a zis: «Vor să vină la jumătatea lucrului nostru». Și au zis frații: «Dar cei după dânșii?». A zis Avva Ishirion: «Nu au nicidecum lucru cei ai neamului și rândului aceluia, ci ca să le vină lor ispită. Și cei ce se vor afla lămuriți în vremea aceea, mai mari și decât noi și decât părinții noștri se vor afla»” (Avva Ishirion, 1, în: Patericul Egiptean, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003). Aceste cuvinte sunt pline de nădejde și de lumină duhovnicească. Cei din vechime au împlinit poruncile lui Dumnezeu pentru că s-au făcut vrednici de acestea, fiind sporiți sufletește și ajutându-se reciproc. Urmașii lor au atins și ei culmi duhovnicești înalte, dar au scăzut față de înaintașii lor pentru că nu au mai avut nici aceeași râvnă, nici aceeași smerenie. În zilele noastre, când ne apropiem cu pași repezi de ultimele vremuri, ne aflăm deja la al treilea nivel, al celor care se află sub ispite nenumărate, și rămânem înrobiți de patimi și de lucrurile acestui veac. Însă prin mila lui Dumnezeu putem cu adevărat să biruim și să ne învrednicim de cununi mai strălucite decât Părinții pustiei! Este o adevărată provocare duhovnicească pe care trebuie să ne-o asumăm, fără a pune înaintea ei regretul steril și îndreptățirea de sine. Nu vom merge în direcția asumată de eseistul francez Michel de Montaigne, care afirma: „Este plăcut să te naști într-un veac depravat, căci, prin comparație cu alții, ești socotit virtuos aproape pe nimic” (Michel de Montaigne, Aforisme, Ed. Albatros, București, 1977, p. 209). Este necesară o luptă duhovnicească, dar biruința este mai aproape acum ca niciodată pentru că trăim într-o lume tot mai decăzută, tot mai îndepărtată de Dumnezeu și avem această misiune de a fi mărturisitori până la capăt. În pofida tuturor decepțiilor și a tuturor căderilor sufletești care au loc în jurul nostru trebuie să avem curaj și stăruință, pentru că Domnului slujim și Lui ne închinăm toată viața noastră. Iar dacă lucrurile stau cumva altfel, atunci, nici dacă l-am avea ca duhovnic pe Sfântul Antonie cel Mare, nu ne-am folosi duhovnicește și chiar dacă în jurul nostru am avea numai oameni asemenea Părinților pustiei, tot nu ne-am găsi pacea.

De ce este Apocalipsa o carte a bucuriei?

Mă întristez ca fiecare creștin atunci când văd suferințele prin care va trece omenirea înainte de a doua venire a lui Hristos, dar întristarea aceasta se preface în bucurie atunci când observ milostivirea lui Dumnezeu și viața veșnică pe care o descoperă cartea Apocalipsei. Venirea lui Hristos nu este pricină de tulburare, supărare, întristare. Ca fiecare creștin, aștept cu nerăbdare descoperirea vieții veșnice și nu mă întristează în nici un fel apropierea ei. Mă întristează propriile păcate, neputințe, nereușite și limite pe care le am și cu care mă lupt, la fel cum mă întristează și cele ale cunoscuților, fiilor duhovnicești și ale lumii întregi, în general. Însă viața cea adevărată descoperită de Dumnezeul Cel „milostiv și iubitor de oameni”, cum Îl numim în ecfonisul ecteniei întreite de la Dumnezeiasca Liturghie, nu mă întristează, ci mă bucură. De aceea, personal, consider cartea Apocalipsei o carte a eliberării, a bucuriei vieții celei veșnice alături de Dumnezeu. Că fiecare bucurie este precedată uneori de o mare întristare, cred că este de prisos să adaug, dar tocmai aceasta conferă bucuriei profunzime și nu o transformă într-o veselie superficială și trecătoare, ci într-un act de transfigurare a făpturii omenești. Să nu uităm ce le spune Hristos ucenicilor înainte de pătimirile Sale: „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Așadar, să așteptăm a doua venire a Mântuitorului cu bucurie, nu cu teamă și cu groază, pentru că aceste două sentimente ne feresc poate de păcate, dar nu ne aduc la iubirea desăvârșită. Și chiar în cele mai negre și deznădăjduitoare clipe ale omenirii, cine s-a rugat a observat că lumina dumnezeiască este pururi aproape. Tot ceea ce trebuie să faci este să nu-ți pierzi nădejdea și să te rogi lui Dumnezeu. Așadar, iubire și bucurie. Numai așa Îl vom primi pe Hristos la sfârșitul veacurilor cum se cuvine.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!