Reportaj
Arheologul satului Mironeşti

Arheologul satului Mironeşti

Dumitru Manolache, 29 Iulie 2012

Marin Panait este, fără îndoială, un fel de bancă a satului Mironeşti, din judeţul Giurgiu, care tezaurizează "in situ" întreaga memorie a locului. Cunoscându-l, nu ţi-ar veni să crezi că sub chipul acestui ţăran de la şes, cu pielea arsă de soare, care se bărbiereşte, după obiceiul locului, doar o dată pe săptămână, duminica, înainte de slujbă, "clocoteşte" un personaj vulcanic, dar înduioşător de emotiv, care, din mare dragoste pentru istorie, a absolvit o facultate şi un masterat de profil, devenind arheologul satului, împreună cu întreaga familie. Dar nea Marin "sapă" şi în tranşeele cerului căutându-L pe Dumnezeu, Căruia Îi slujeşte ca dascăl de mai bine de trei decenii.

Ca să ajungi la Mironeşti, dinspre Comana, trebuie să treci, obligatoriu, prin "Valea hoţilor" din pădure, punct legendar de atac al haiducilor de odinioară, tăiată în două de un drum de pământ, care după ploaie devine atât de clisos, încât este aproape imposibil să-l mai parcurgi.

Cu câteva zile în urmă, am pornit şi noi spre acest sat giurgiuvean, ars de secetă, încins ca un plămân de humă din cauza soarelui nemilos ce i-a secătuit arterele subterane de apă, întinzând hlamida cernită a foametei peste aşezare. Doar caprele năucite de zăduf şi de muşte perie teşii mărăcinişului uscat de la un capăt la altul al câmpului.

Şi-n acest hotar scofâlcit al uitării, ne-a fost dat să ne luminăm, să ne răcorim, cunoscându-l pe Marin Panait. Acest ţăran de 52 de ani, pe cât de modest şi discret, pe atât de puternic, plin de viaţă, tobă de carte, care, prin strădania lui, şi-a "înfipt" satul, irevocabil, în coordonatele istorice ale zonei.

O mistuitoare pasiune şi şantierul din curte

L-am întâlnit întâmplător la biserica Schitului Mironeşti, unde, urcat pe un scaun, ne-a citit vechea pisanie a lăcaşului. De la părintele Mihail Muscariu, exarhul mănăstirilor din Episcopia Giurgiului, am aflat despre pasiunea şi dăruirea lui. Ne-a fost însă imposibil să înregistrăm ceva pe microfon, căci Marin, când a văzut "tehnica", s-a topit tot, s-a emoţionat şi n-a mai putut să scoată un cuvânt. A trebuit să mai treacă ceva vreme, să "ne conversăm" prin telefon, să antrenăm toată familia, pentru a-i smulge câteva vorbe.

Aşa am aflat că este căsătorit cu Alexandrina şi că are două fete, Maria-Daniela, muzeograf la Giurgiu, şi Gherghina-Iulia, studentă la Bucureşti.

În tinereţe, a cochetat cu fotbalul, promovând ca antrenor "Steagul Roşu Mironeşti" până în divizia "Promoţie". Mai târziu, după 1989, s-a "contaminat" un pic de politică, fiind consilier în comună din partea unui partid istoric. Dar marea, unica şi nevindecata pasiune a sa a rămas istoria.

"Mi-a plăcut de mic. Din copilărie, de prin clasa a IV-a, când am găsit în curte un fragment de topor din piatră. Apoi, mergând la scăldat pe malul Argeşului, am găsit foarte multe cioburi din ceramică, pe care le-am strâns. Am început să sap apoi chiar în curte!", mi-a relatat prin telefon nea Marin.

Maria-Daniela mi-a spus cu cât interes şi surprindere i-a admirat artefactele descoperite regretatul director al muzeului de la Giurgiu, Vasile Barbu. Şi, uite aşa, din şantierul arheologic din curte, nea Marin şi-a mutat cercetările în sat, apoi în împrejurimile lui, antrenându-şi la săpături întreaga familie. Ca să nu fie ignorat de specialişti, s-a făcut istoric cu acte în regulă, adică a absolvit o facultate de specialitate şi şi-a susţinut şi un masterat în domeniu, multe din descoperirile sale fiind publicate în lucrarea de specialitate "Mironeşti, locuri, cercetări arheologice, monumente şi personaje istorice".

În tot acest timp, înainte de toate, a aşezat slujirea de dascăl al bisericii satului, acum al Schitului Mironeşti, pe care o săvârşeşte şi astăzi, după 30 de ani, cu aceeaşi lumină şi evlavie ca la început.

A păzit o săptămână două vase descoperite pe şantier

Măcinat de grija pentru informarea corectă, m-a sunat acum câteva zile să-mi precizeze, strict, categoria descoperirilor sale, încadrarea obiectelor dezgropate în epocă, în culturi etc.

"Am localizat puncte arheologice precum "Malu Roşu", "În vale", "La Panait", "Conacul lui Palade", "Conacul lui Mironescu", înregistrate ca atare în raportările de specialitate, în care s-au descoperit o aşezare hallstattiană (Epoca Fierului) inedită, cu val de pământ în amestec cu pietre şi chirpici foarte bine arşi, un cuptor de ceramică aparţinând Culturii Sântana de Mureş, un atelier de prelucrat obiecte din silex, aparţinând Culturii Tei III, şi multe altele. Am localizat alte puncte arheologice ("Pisc", "La târle", "La ulă", în care urmează să se facă săpături", îmi spune. Şi, bineînţeles, a luat parte la sondajele şi săpăturile din curtea bisericii din sat.

Mi-a enumerat apoi obiectele mai importante găsite de el, pe categorii: ceramică (ceşti, căni, castroane, oale, vase mari în care se depozitau cereale etc.); piatră (topoare, dălţi, un senzaţional cosor din piatră din perioada Eneolitică şi multe altele); os (ace, împungătoare, dălţi, pandantive, mărgele din scoici); bronz (dălţi, vârfuri de săgeată, agrafe, fibule, o brăţară).

Şi, ca satul să se regăsească acum în chipul lui istoric de peste veacuri şi să fie înţeles şi respectat, mare parte din aceste obiecte sunt expuse în fosta casă parohială, astăzi transformată în chilie pentru cele două maici care se nevoiesc aici.

Dar cel mai emoţionant episod din această tumultuoasă "nebunie frumoasă" care îl mistuie pe arheologul din Mironeşti mi-a fost relatat de fiica cea mare, Maria-Daniela: "Când s-au făcut săpături la punctul "Pe coastă", tata a păzit, prin rotaţie cu mama, ziua şi noaptea, fără întrerupere, o săptămână întreagă, două vase care trebuiau fotografiate in situ, până la aducerea aparatului foto, care se afla la conducătorul şantierului de atunci, Cristian Schuster".

Cu grija vieţii pentru plante şi animale

Impresionat de acest tăcut şi mult prea modest arheolog ţăran, am părăsit Mironeştiul, nu înainte de a-i admira grădina şi animalele părăsite ale satului, pe care se chinuie să le ţină în viaţă cărând apă cu bidoanele de la cele trei pompe, aproape secate şi ele, săpate din mila unui fiu al locului, plecat de mult la oraş.

Am "spintecat" apoi încă o dată câmpia, fript de un soare nemilos, dar răcorit la suflet şi la inimă de frumuseţea muncii acestui om, care a reuşit să scoată cătunul lui în lume, din mucegăitul anonimat în care îşi macină sărăcia şi uitarea.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!